Școala și cartea sunt două noțiuni inseparabile. Anume cartea deschisă este folosită de cele mai multe ori ca simbol al școlii, al învățământului. Or, pentru oricine și oricând ea, cartea, servește drept izvor de înțelepciune.
Cartea merită un monument al său și ea îl are. Și nu numai unul. Un mic monument al cărții a fost ridicat și în curtea largă a Şcolii din Dranița, raionul Noua Suliţă. Monumentul le amintește elevilor, care trec în fiecare dimineață pe lângă el, de misiunea pe care o au – să însușească cât mai multe cunoștințe, iar dascălilor școlari – să instruiască bine generația de elevi. La Şcoala din Dranița se face adevărată carte. Copiii satului au noroc de profesori cu har pedagogic, cu o pregătire aleasă și cu devotament față de profesia îndrăgită.
Deschisă cu prilejul unui jubileu „revoluționar”
Satul Dranița a avut și are norocul și de gospodari adevărați. Știința de carte din această localitate de pe valea Prutului își are începutul în anul 1868, odată cu deschiderea primei școli primare. În perioada când pe bolta literaturii române abia se întrezărea apariția stelei lui Eminescu, iar la o distanță de vreo 20 de kilometri mai la nord de Dranița, la Cristinești, activa cărturarul basarabean, Alexandru Hâșdău, care a făcut foarte mult pentru prosperarea spirituală a județului Hotin, din care făcea parte și Dranița. Sunt paralele istorice și spirituale care nu pot fi negate. Dar, să revenim la gospodarii dranițeni. Și iată, în decursul a o sută de ani, copiii învățau în încăperi acomodate la condiții de școală. Firește, aceasta nu-i satisfăcea nici pe părinții lor, nici pe pedagogi. În anii șaizeci ai secolului trecut, președintele colhozului local de atunci, Vladimir Savciuc, Erou al Muncii Socialiste, a hotărât să construiască o școală în sat, să pună capăt învățământului în două schimburi. Deși e cu un singur nivel, școala este încăpătoare, luminoasă, cu condiții bune pentru procesul instructiv-educativ. Nu se știe cât valorează acum acea steluță de Erou al Muncii Socialiste, pe care Vladimir Savciuc o prindea la reverul hainei numai la sărbători, însă fapta lui nobilă a rămas în memoria sătenilor pentru mult timp. Noua clădire a școlii a fost dată în exploatare la 7 noiembrie 1967, cu prilejul semicentenarului Revoluției din Octombrie. De atunci s-au scurs încă 50 de ani. Și cu acest prilej, duminica trecută la Școala din Dranița a avut loc o mare sărbătoare, cu participarea oaspeților din raion și regiune, veteranilor învățământului public și a absolvenților din diferite promoții. Au venit să înfrumusețeze jubileul școlii, să-i dea un suflu național, tinerii artiști amatori din satul Dinăuți, raionul Noua Suliță, și din satul Ciudei, raionul Storojineț.
„Casa mare” a satului – în incinta școlii
După deschiderea Şcolii din Dranița, în localitățile din raion au apărut și alte școli noi – cu două și trei etaje, cu condiții mai excelente decât la cea din Dranița. Însă, Școala medie din Dranița poate concura cu ele în ceea ce privește rezultatele la învățătură ale elevilor, participarea lor la concursuri și festivaluri, măiestria pedagogilor, care se consacră întru totul instruirii și educației discipolilor lor.
Iată, regretatul învățător de muncă, Vasile Barbuța, a inițiat deschiderea la școală a Muzeului satului, meșterind cu mâinile proprii vitrinele pentru exponate. Apoi aici a fost amenajată și o adevărată „Casă mare” – cu mobilier tradițional și costume naționale. Într-un loc comod au fost expuse obiectele de artă create la lecțiile de muncă de către cei mai iscusiți elevi. Discipolii învățătorului de muncă, Arcadie Târsâna, Vladimir Teut și Andrei Gudan au participat cu sculpturile lor în lemn la un concurs de la Kiev.
Paralel, profesorul de biologie, Victor Precum, a amenajat în școală Muzeul naturii.
„Așa sunt pedagogii de la Şcoala din Dranița, cu inițiativă, observă Grigore Tanas, profesor cu o vechime de muncă solidă. Am predat aici limba și literatura rusă, limba și literatura ucraineană, iar când a fost nevoie de profesor de română, am acceptat să predau și acest obiect. Încă în anii studenției mele la Universitatea din Cernăuți, am început să-mi completez biblioteca personală, am foarte multe opere de referință ale literaturii române. Le-am predat și material suplimentar, ceea ce le-a prins bine celor ce au plecat să învețe în Moldova și România. O fostă elevă de a mea, poetă, la serata de absolvire mi-a spus că toată clasa lor este de acord să rămână un an repetent numai eu să le fiu profesor de română”.
Este un semn de profundă recunoștință față de profesorul îndrăgit. „Sunt de mai mulți ani la pensie, dar nu pot trăi fără școală, recunoaște domnul Grigore Tanas. Vara abia aștept să se termine concediul și să revin la serviciu”.
Cinste și onoare
Așa sunt ei, pedagogii din Dranița. Directorul școlii, dl Valentin Ionițoi, și directoruladjunct, doamna Raisa Duminică, sau străduit ca la festivitățile jubiliare ale școlii să fie invitați toți învățătorii și profesorii veterani, aflați acum la odihna binemeritată, care au fost omagiați aşa cum se cuvine, primind mențiuni din partea Administrației Raionale de Stat Noua Suliță, Secția raională de învățământ, Primăriei comunității teritoriale unite Mămăliga.
Cuvinte de recunoștință au adresat foștilor și actualilor învățători și profesori absolvenții școlii, prezenți la întâlnirea emoționantă: doamna Lilia Govornean, metodistă la Institutul postuniversitar de perfec- ționare a cadrelor didactice din regiunea Cernăuți, dl Iurie Levcic, un neobosit promotor al tradițiilor și culturii populare românești din regiune, dl Mihail Catan, jurnalist din Chișinău, și Reghina Dimitrișina, care își face studiile în România.
Cred că asemenea mesaje puteau să spună mai toți dintre cei 1.800 de absolvenți ai acestei instituții de învățământ, în care instruirea se face în limba română.
Vasile CARLAȘCIUC
Libertatea Cuvântului
