În informaţia Secţiei regionale de cultură, adresată comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în aprilie 1941, referitor la activitatea instituţiilor şi aşezămintelor culturale, create de către puterea sovietică, se sublinia: „În timpul dominaţiei boierilor români, în Bucovina n-a existat niciun teatru staţionar. Au fost doar unele grupuri ucrainene sau evreieşti de pelerini semiprofesionişti. În locul artei adevărate, au căpătat o creştere înfloritoare cafenelele de şansonetă şi cabaret”.
Funcţionarii stalinişti cu patru clase de la Secţia regională de cultură trebuiau să aibă măcar bunul simţ şi să recunoască adevărul că în toate timpurile, la Cernăuţi, începând cu data inaugurării edificiului teatrului, au existat trupe de actori talentaţi, care au pus în scenă adevărate opere de artă. Activitatea actorilor a avut o însemnătate colosală în procesul de dezvoltare a tradiţiilor culturale ale tuturor naţionalităţilor conlocuitoare pe acest plai de la poalele Carpaţilor, contribuind la consolidarea relaţiilor de prietenie şi colaborare între etniile ţinutului. Însă, promotorii „culturii proletare”, pripăşiţi cu duiumul pe aceste meleaguri pline de bună înţelegere şi respect pentru aproapele, au închis toate aşezămintele de cultură, care au născut şi dezvoltat în inimile băştinaşilor dragostea pentru frumos, timp de decenii, instaurând dictatura statului socialist, bazată pe teroare şi ură între oameni. A fost anulată toată moştenirea culturală, acumulată de numeroase generaţii pe parcursul întregii perioade de existenţă umană pe glorioasa vatră ştefană, moştenire, care se transmitea din strămoşi pentru păstrare şi dezvoltare. În schimb, puterea sovietică a creat o întreagă reţea de, aşa numite, instituţii de cultură, care lucrau sub conducerea partidului lui Lenin şi Stalin, având menirea să răspândească în rândul băştinaşilor ideile dictaturii bolşevice, călăuzindu-se de principiile leniniste referitoare la cultură, care cereau ca cultura să aibă un caracter pronunţat comunist. La 28 iunie 1940, Teatrul Naţional va fi închis, bustul lui Vasile Alecsandri din Piaţa, care purta numele marelui scriitor, va fi distrus, iar foştii actori, rămaşi în oraş, devin „duşmani ai poporului” şi vor porni către gulagurile Siberiei, pentru a fi nimiciţi. Din Harkov, porneşte către Cernăuţi trupa Teatrului Dramatic Ucrainean de Stat, cu un bagaj „valoros” de piese sovietice. Până la 1 mai 1941, conform informaţiei în cauză, au fost susţinute 106 spectacole. La ele au participat 48.885 de spectatori, majoritatea fiind comunişti, comsomolişti, foşti ilegalişti şi activişti locali, prezenţa cărora era obligatorie.
Conform clasamentului, locul doi îi revenea Filarmonicii Regionale de Stat. Ea a organizat 312 concerte, la care au fost prezenţi 120.700 de oameni. În raioanele din regiune s-au desfăşurat 116 întâlniri cu publicul din ţinut. Concertele artiştilor vor fi aplaudate de 46.500 de persoane, care au avut plăcerea şi curajul să asiste la ele, fiindcă toate concertele se terminau cu lozinca: „Trăiască nemuritorul Stalin, părintele tuturor popoarelor şi eliberatorul Bucovinei Sovietice!”. Întreaga lume se avânta în picioare, începeau aplauzele furtunoase şi ovaţiile prelungite în cinstea „marelui conducător”. Fiecare participant se stăruia să bată din palme cât mai puternic şi să ţipe cât mai tare, ca să fie observat de către reprezentanţii NKVD-ului, prezenţi la aceste manifestări de artă bolşevică. Se cunosc destule cazuri când unii oameni cădeau în leşin, îşi pierdeau cunoştinţa, fiindcă nu erau în stare să suporte această grandioasă exaltare. Însă, fiecare nu cuteza să înceteze primul de a-şi exprima nemărginita lui dragoste pentru călăul din Kremlin. Repertoriul artiştilor putea fi sărac, neînsemnat, interpreţii fiind lipsiţi uneori de talentul necesar, dar finalul concertelor era întotdeauna plin de slavă.
Următorul aşezământ de cultură a devenit Casa regională de creaţie populară, unde sunt organizate 280 de cercuri ale artiştilor amatori. În componenţa lor vor fi încadraţi 6.598 de băştinaşi. După conţinut, ele erau împărţite în 89 de cercuri dramatice, 117 cercuri corale, 52 cercuri de muzică, 22 cercuri de dans.
În lista instituţiilor de artă stalinistă vor fi introduse şi două şcoli de muzică. Într-o şcoală activau 39 de pedagogi şi studiau 236 de elevi. Cealaltă avea 55 de pedagogi şi un număr de 325 de elevi.
Raportorii relatau că în regiune existau, la acea vreme, 8 Case raionale de cultură, 6 cluburi raionale, 217 cluburi săteşti, 305 cămine de lectură. În informaţie se sublinia că în localităţile rurale au fost create 123 de cercuri dramatice, în componenţa cărora se aflau 2.202 membri; 144 cercuri corale, cu 3.670 membri; 77 cercuri muzicale, având 593 de membri; 6 cercuri literare, cu 97 de membri; 57 cercuri de dans, în cadrul cărora erau incluşi 1.067 de tineri. Raioanele dispuneau de 6 fanfare, cu un colectiv de 64 de oameni. Totodată, a fost creată o bibliotecă regională, în care lucrau 23 de bibliotecari şi care conţinea un fond de carte de 170 mii de exemplare; două biblioteci orăşeneşti, cu un fond de carte de 16.562 exemplare; 14 biblioteci raionale, cu 58.714 exemplare; 58 de biblioteci săteşti, care activau în cadrul cluburilor şi dispuneau de 6.218 cărţi. În ţinut a apărut biblioteca orăşenească pentru copii, cu 10 mii de cărţi; 187 de biblioteci şcolare, având 33.044 cărţi. Biblioteci existau şi în cadrul altor instituţii şi aşezăminte sovietice. Bunăoară, fondul de carte al Bibliotecii Universităţii de Stat din Cernăuţi număra 603.477 de exemplare. În total, în regiune, până la 1 aprilie 1941, au fost organizate 289 de biblioteci, cu un fond de carte de 948.006 exemplare, în cadrul cărora lucrau 110 bibliotecari. Bibliotecile au fost vizitate de 27.940 de cititori.
În primul trimestru al anului 1941, în cluburile de la sate au fost citite 2 mii de lecţii pe teme politice şi ateiste. În perioada ianuarie-aprilie, acelaşi an, în aceste cluburi au fost organizate 1.100 de concerte ale artiştilor amatori, montate 259 de spectacole ale membrilor cercurilor dramatice. Pe scenele cluburilor se cânta cu însufleţire: „Frunză verde cimbrişor,/ Sufleţelul mi-i uşor./ Cântă cucul în grădină/ Stalin ne-a adus lumină./ Frunză verde poamă albă,/ Viaţa noastră-i tot mai dragă;/ Frunză verde busuioc,/ Viaţa noastră-i cu noroc,/ Căci Partidul ne conduce,/ Bucurii mereu ne-aduce”.
Un alt cântec, care a intrat în repertoriul artiştilor amatori din ţinut, zugrăveşte aspecte ale unui „trecut negru”, schimbat de victoria realităţii sovietice: „Codrule cu frunză lată,/ Chinuiţi am fost odată,/ Căci munceam pe la bogaţi/ Goi-goluţi şi nemâncaţi./ Cât mi-au plâns ochii bătrâni,/ Se umpleau şapte fântâni;/ Cât mi-au mers picioarele,/ Călcam pân’ şi soarele;/ Cât au trudit aste mâini,/ Strângeam nouă munţi de pâini,/ Nouă munţi, şapte coline,/ Căci a fost amar de mine./ M-adăpam cu lăcrimioare/ Şi dormeam tot în picioare,/ Învelit cu supărare./ Codrule cu frunza mică,/ Astăzi lacrimi nu mai pică/ Şi muncesc cu satu-ntreg/ Şi pentru mine culeg;/ Muncesc cu satu-mpreună/ Şi trăiesc cu voie bună./ Codrule, frunză măruntă,/ Viaţa mi se pare nuntă./ Omu-i mire tinerel,/ Fericirea stă cu el,/ Anii i-s mândri nuntaşi/ Şi Partidul drag e naş”.
Astfel, cântând bucuria vieţii noi, „profesioniştii” din aşezămintele sovietice de cultură îşi exprimau recunoştinţa profundă faţă de Stalin şi Partidul Comunist pentru libertate şi fericire. Cu acest tezaur de creaţie proletară, ei ieşeau în faţa publicului din localităţile ţinutului, „mângâind” sufletele pline de zbucium ale băştinaşilor, în primul an de dominaţie bolşevică.
Petru GRIOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com