La 19 decembrie 1642 şi-a încheiat lucrările Sinodul de la Iaşi, început la 11 martie acelaşi an, care a aprobat „Mărturisirea ortodoxă” a lui Petru Movilă. „Mărturisirea ortodoxă” este cea dintâi tipăritură din Ţara Moldovei, publicată la Iaşi. A fost redactată în original în jurul anului 1640 de Petru Movilă, Mitropolit de Kiev. Ea a fost adoptată de un Sinod provincial la Kiev, apoi a fost din nou corectată de un Sinod de la Iaşi, în 1643, primind forma sa actuală. Îndreptată astfel, ea a fost semnată de patru Patriarhi estici. Sinodul de la Ierusalim i-a dat o nouă aprobare în 1672.
În acest fel „Mărturisirea ortodoxă” a devenit Crezul întregii Biserici greci şi răsăritene şi a stat la baza mai multor Catehisme ulterioare. „Mărturisirea Ortodoxă” a apărut ca o măsură defensivă împotriva Catolicismului şi a Protestantismului, fiind direcţionată, mai întâi, împotriva iezuiţilor care, sub protecţia ambasadorilor francezi din Constantinopol, lucrau pentru a împăca Biserica greacă cu Papa, şi în al doilea rând, împotriva mişcării Calviniste, condusă de Cyril Lucar.
„Mărturisirea ortodoxă a credinţei universale şi apostolice a Bisericii Răsăritene” este o lucrare normativă a Bisericii Ortodoxe Universale, fiind structurată în trei mari părţi – despre credinţă, despre nădejde, despre iubire. Aceste trei mari virtuţi creştine sunt prezentate sub formă catehetică, în 361 de întrebări şi răspunsuri. Prima parte se referă la credinţă şi explică Simbolul de la Niceea, cele şapte Sfinte Taine şi diverse rânduieli ale Bisericii. Partea a doua are ca subiect nădejdea şi tâlcuieşte Rugăciunea Domnească şi cele nouă Fericiri. Partea a treia are în centru virtutea iubirii, definirea viciilor şi a virtuţilor, precum şi explicarea poruncilor Decalogului. „Mărturisirea ortodoxă” a Sfântului Ierarh Petru Movilă este întemeiată pe Sfânta Scriptură şi pe scrierile patristice. După ce a primit pecetea panortodoxă a Patriarhiei de la Constantinopol, ea a devenit una dintre principalele mărturisiri de credinţă ale Bisericii Ortodoxe în timpuri de mari tulburări politice şi religioase pentru credincioşii ortodocşi.
La 19 decembrie 1898 s-a înfiinţat la Iaşi „Societatea Universitară Română”, condusă de A. D. Xenopol. Alexandru Dimitrie Xenopol (1847-1920), academician, istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român, a fost autorul primei mari sinteze a istoriei românilor și un filozof al istoriei de talie mondială, fiind considerat printre cei mai mari istorici români, alături de Nicolae Iorga.
La 19 decembrie 1915 s-a născut celebra cântăreaţă franceză, Edith Piaf. Edith Piaf (1915-1963) a fost o actriță, cântăreață și textieră franceză de mare succes, care a consacrat, atât în Franţa, cât și în întreaga lume, genul „chanson realiste” (cunoscut cel mai adesea doar ca chanson). În cultura franceză și europeană a secolului 20, șansonetista franceză, cunoscută și sub numele de alint de Privighetoarea, ocupă un loc unic, exprimând prin vocea și interpretările sale deosebite, angoasa și frământările unei întregi generații de francezi și vest-europeni, martori interbelici ai ascensiunii nazismului, respectiv participanți ulteriori ai reconstrucției post-belice a democrațiilor europene.
La 19 decembrie 1992 a murit cântăreaţa de operă Iolanda Mărculescu, stabilită, din 1969, în SUA. Iolanda Mărculescu (1923-1992) a studiat la Conservatorul din București şi odată cu instaurarea regimului comunist originea ei nobiliară avea să-i aducă mari necazuri. Abia în 1968 a reușit să părăsească definitiv România, iar în urma acestui fapt, puterea de la București a condamnat-o la 20 de ani de închisoare, fiind considerată „trădătoare de neam și de țară”. Deși la Televiziunea Română, Radio și Casa de Discuri Electrecord existau numeroase înregistrări cu Iolanda Mărculescu foarte puține dintre ele au fost salvate. A concertat pe renumite scene ale lumii, de la Scala din Milano, Opera din Viena până în Statele Unite şi Japonia. Imediat după Revoluție, după căderea regimului comunist, a revenit în România în calitate de membru al juriului Festivalului George Enescu.
În ziua de 19 decembrie a anului 1996 a decedat Marcello Vincenzo Domenico Mastroianni, actor italian, protagonist multilateral de mare talent în cinematografia din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Marcello Mastroianni (1924-1996), după terminarea studiilor liceale, se înscrie la facultatea de Economi şi Comerţ, dar preferă să frecventeze grupul Centrului Universitar de Teatru din Roma, unde este remarcat de regizorul Luchino Visconti, care îl distribuie în spectacole de teatru. Debutează în film în 1947 în „Mizerabilii”. Primele experiențe hotărâtoare le trăiește sub regia lui Luchino Visconti în „Nopţi albe” și, mai ales, cu Federico Fellini în rolul ziaristului Marcello din epocalul film „La dolce vita”, care îl consacră în cariera artistică. Fellini descoperă în interpretările lui Marcello Mastroianni pe parcursul colaborării lor personalitatea intelectualului nehotărât, măcinat de întrebări fără răspuns, chinuit de obsesii și fantasme. Obține în continuare succese în filmele „Divorţ italian”, în diverse filme alături de Sofia Loren regizate de Vittorio De Sica. În 1962 este nominalizat la Oscar, pentru Cel mai bun actor în rol principal, pentru personajul Ferdinando Cefalú, interpretat în 1961 în filmul „Divorţ în stil italian”, regia Pietro Germi. Din ultimii ani ai carierei sale actoricești este de menționat filmul de profund dramatism „Susţine Pereira”. Marcello Mastroianni a jucat cu entuziasm și dăruire totală în comedii, în drame psihologice, în melodrame și în filme istorice, refuzând și în ultimii ani odihna și plictiseala unei existențe comode, departe de platourile de filmare. Astfel că, într-o zi de iarnă, pe 19 decembrie 1996, când a fost chemat să joace pe scena Paradisului, el a plecat discret în eternitate, lăsând ca amintire o viață dedicată filmului.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com