După acel caz cu calculatorul Maria nu l-a mai văzut mult timp pe tata. Vroia să-l mai viziteze o dată, dar şi-a amintit de convorbirea lui telefonică cu mamă-sa, de documentul despre care spunea. Şi atunci i-a pierit orice poftă să-l mai vadă.

Citește partea 1

O vorbă din bătrâni spune că sângele apă nu se face niciodată. Ceva îi spunea din interior că ar trebui să-l caute din nou, să-i vorbească, să-l asculte. De la o vreme toate gândurile îi erau doar la tata. Nu i-a destăinuit mamei niciodată despre dorinţa de a se vedea cu omul care i-a dat viaţă.

Odată l-a observat întâmplător în oraş cu o femeie tânără alături, după cum a înţeles ea, ordinara lui soţie, şi cu un copil mic. E clar că viaţa de mai departe a Măriei a decurs fără participarea părintelui. între timp, a absolvit o facultate şi a avut marele noroc să găsească şi un serviciu pe plăcere. Acolo, la noul loc de muncă, Ia întâlnit pe Marin, un băiat ager la minte şi descurcăreţ în toate, care lucra de ceva timp şeful unei secţii de marketing. Tânărul cu ochi albaştri era urmărit cu privirea şi dorit în gând de toate fetele din oficiu. Chiar prima întâlnire cu el a făcut ca ceva plăcut să tresară în sufletul Măriei. Şi băiatul a îndrăgit-o de la prima vedere. Atunci sau sfârşit şi iluziile lui Marin că viaţa de holtei este cea mai frumoasă şi că nici o fată nu-l va putea cuceri. Au început întâlnirile frumoase, cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om tânăr. Seară de seară vroiau să se retragă într-un colţişor de parc sau pe malul lacului pentru a se îmbrăţişa fierbinte şi a-şi spune cele mai alese cuvinte. Gândurile şi dorinţa de a-l revedea cât mai des pe tata au trecut cumva pe plan secund. Marin era cel care-i ocupa toată raţiunea şi cugetul. După vreo cinci luni de întâlniri romantice cei doi s-au căsătorit. Mare i-a fost atunci bucuria mamei de a-şi vedea fericită fiica, care nu a avut parte de tot sprijinul unui umăr de bărbat, ci doar de acele rare întâlniri pe care i le oferea tatăl atunci când îi permitea timpul sau aventurile prin care trecea. Această bucurie imensă, însă, a fost umbrită de o durere, care s-a abătut asupra familiei chiar la vreo patru luni de la nunta de basm pe care au jucato. Mama s-a îmbolnăvit grav, dar nu a spus nimănui. Ţinea în sine, nu dorea să umbrească fericirea copiilor. Văzând că nu mai poate să lupte de una singură, într-o zi i s-a destăinuit ginerelui, înşirându-i istoria vieţii sale şi rugându-l să aibă grijă de Maria şi de dulcele odor ce urma să vină pe lume. A încercat Marin s-o încurajeze, a luat legătură cu cei mai buni medici, dar… era târziu. Mama s-a stins fulgerător fără să se plângă pe soartă. După ce ia spus fiicei că moare fericită pentru că şi-a văzut unicul ei copil în rând cu lumea, că este mândră de ginere, s-a dăruit pământului fără să aştepte venirea pe lume a nepoţelei, pe care a dorit-o atât de mult.

Peste un oarecare timp, tatăl a apărut din nou în viaţa Măriei. Mai bine zis, într-o zi femeia a primit o înştiinţare pentru a se prezenta la judecată. Nu şia putut închipui ce ar însemna aceasta. Când a venit la judecată, oamenii legii i-au explicat că tata i-a dat în judecată pe ea şi pe alţi doi copii ai săi, pe care i-a abandonat în copilărie. Atunci Maria a avut posibilitatea să vadă acel document, pe care, chipurile, l-o fi semnat mama şi alte câteva foiţe cu scrisul ei prin care se spunea că nu are nici o pretenţie faţă de tata. El era foarte mândru la judecată, se fălea cu acele documente şi spunea că le-a păstrat special având astfel grijă de linişte la bătrâneţile sale. Reiese că încă atunci când o părăsise pe soţia sa cu un copil mic de tot, el avea grijă cum îşi va câştiga, prin judecată, întreţinerea. Când Maria i-a spus că, în realitate, el nu a plătit acea sumă de bani, tatăl i-a tăiat-o din scurt:

— Mi-ar fi interesant să aud cu ce poţi dovedi contrariul, lată, eu dispun de documente concrete.

îi era greaţă să-l mai asculte, dar nu avea încotro. Pe lângă toate, îndruga întruna că face totul după lege şi că are tot dreptul la susţinere din partea copiilor pentru că este deja pensionar şi are nevoie de acest sprijin.

în acele momente în sufletul ei sentimentul de ură se amesteca cu cel al regretului. Nu-i părea rău de bani, însă nu-şi putea închipui ce se petrece în capul omului care i-a dat viaţă şi care a părăsit-o când era micuţă de tot. Despre ce susţinere putea fi vorba, dacă şi-a părăsit propriii copii atunci când ei aveau nevoie de el cel mai mult? Şi atunci în situaţie a intervenit soţul Măriei. El o implora să accepte cerinţele tatălui, să-i plătească cele câteva sute de grivne şi să se debaraseze de orice pretenţii din partea lui. Şi iarăşi sentimentul regretului şi cel al urii o măcinau din interior. Dacă ar fi după dorinţa ei, mai bine ar fi dat acei bani într-un orfelinat, pentru că acolo îşi duc viaţa copilaşi la fel abandonaţi de părinţi. Tatăl aflase, nu se ştie de unde, că Maria şi soţul ei o duc bine din punct de vedere material. De la un timp a început să-i scrie scrisori, păstrându-şi şi copiile, în care se plânge pe greutăţile vieţii, că este singur şi are nevoie de susţinerea copiilor. Mai are îndrăzneala să-i roage să-l ia să trăiască la ei.

Viaţa Măriei devenise un coşmar. Nu putea să accepte propunerile tatălui. De fiecare dată atunci când o ruga să-l ia să trăiască cu ei căci nu mai are puteri să reziste în faţa singurătăţii, tânăra femeie îşi imagina amarul prin care a trecut buna ei mamă, iar înaintea ochilor îi apărea chipul tatei şi al femeii tinere cu care Ia văzut în oraş. Şi atunci i-a zis pe un ton mai liniştit şi printre lacrimi:

— Nu pot să cred, tată, că în lumea întreagă există vreo judecată, care mar impune să fac acest lucru. Trăieşte de unul singur, aşa cum îţi place. Toată viaţa ai trăit doar pentru tine, în satisfacţii şi plăceri fără să te gândeşti la noi. De ce să nu-ţi trăieşti restul zilelor tot la fel şi să vezi cum e atunci când nimeni nu vrea să te ştie?

Atunci bătrânul a izbucnit în plâns şi a căzut în genunchi în faţa fiicei.

— lartă-mă, scumpa mea, pentru că nu am avut minte şi nu am ştiut ce fac atunci, în tinereţe.

Abia atunci i-a recunoscut că nu a avut dreptate şi că documentul semnat, chipurile, de mama, era o ficţiune. în ultimul timp le trece pragul tot mai des pentru a-şi vedea, chipurile, nepoţica. îi aduce unele mărunţişuri de care nu ar avea nevoie cât e lumea. Dar copilul este copil. Când mamă-sa i-a interzis să mai meargă cu el la plimbare, i-a declarat că bunicul este bun, iar ea este o femeie rea pentru că nu-l iubeşte. Clar că nici nu i-ar şedea bine să-l gonească pe propriul părinte din casă. La insistenţa fiicei şi a lui Marin a acceptat ca tatăl să trăiască la ei restul zilelor, iar bătrânul nu încetează să se căiască de cele săvârşite în tinereţea lui zburdalnică şi plină de aventuri.

Dumitru VERBITCHI