Cel mai iubit profesor al lui Mihai Eminescu de la Gimnaziul din Cernăuți — Aron Pumnul — s-a născut la 27 noiembrie 1818, în comuna Cuciulata, de lângă Făgăraș, într-o familie de oameni săraci. A urmat şcoala primară la Odorhei, de unde, în 1836, trece la liceul din Blaj, unde îi are ca profesori, printre alţii, pe G. Bariţiu şi S. Bărnuţiu, cei care l-au îndemnat spre studiul filosofiei. După alţi doi ani de studii la Liceul Piariștilor din Cluj (1841-1843), urmează teologia şi filosofia la Institutul „Sf. Varvara” din Viena, cu o bursă oferită de Episcopia Blajului.
În anii de studenţie Aron Pumnul se orientează hotărât spre studierea filosofiei naţionaliste a „luminilor”, filosofie care, pentru toţi intelectualii transilvăneni, a devenit temeiul unui program de „luminare” a românilor din Transilvania. Idealurile sale iluministe şi patriotice le materializează ca student la Viena şi în programul societăţii studenţeşti „Românimea cea tânără”, pe care el o creează în cadrul institutului. Debutează ca publicist în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” cu un studiu despre ortografia limbii române
La întoarcerea de la Viena, în 1846, își reia activitatea de profesor de filosofie la Blaj ca profesor de filosofie la liceul de aici. Începe colaborarea, în 1847, la revista lui T. Cipariu, „Organul luminării”, apoi la „Învăţătoriul poporului”, cu articole de filosofie şi de morală religioasă. În 1848 publică studiul „Viaţa naţiunei române, dulceaţa limbei şi a simţemîntelor”
În februarie 1849 în viața lui Aron Pumnul are loc un eveniment, care-l va marca pentru totdeauna: el este numit profesor la prima catedră de limba şi literatura română înfiinţată în Austria la Liceul german din Cernăuţi („Enciclopedia română” îl numeşte „Institutul de studii filosofice”). Lecţia inaugurală a susţinut-o la 28 februarie 1849 în prezenţa unui numeros şi entuziast public de români bucovineni. Mărturiile contemporanilor şi ale elevilor săi probează „foarte extinse şi temeinice cunoştinţe filosofice, teologice, istorice şi filologice.., o deosebită inteligenţă şi un rar tact pedagogic”. Bunăoară, Ion al lui G. Sbiera scrie: „Chiar de la prima sa aparițiune pe catedră, Aron Pumnul a fermecat inimile auzitorilor săi”.
Activitatea lui Aron Pumnul ca profesor la Cernăuţi este, însă, partea cea mai cunoscută a vieţii lui prin documente contemporane în timp ce activitatea sa ca istoric rămâne în umbra uitării, deoarece majoritatea manuscriselor şi documentelor se găsesc la Viena şi Budapesta. Pumnul era prieten cu tatăl lui Eminescu şi îi primeşte cu drag în gazdă pe fraţii Eminovici. Printre ei şi elevul Mihai pe care l-a îndrăgit cel mai mult, considerându-l fiul său adoptiv.
Profesorul Pumnul era impresionat de setea tânărului Eminovici pentru ştiinţă şi cunoaştere, fiind uimit de aviditatea şi repeziciunea cu care a reuşit să-i citească întreaga bibliotecă. Descoperindu-i talentul, l-a încurajat să scrie versuri şi să îşi cultive calităţile literare. Devine astfel primul om important din cariera viitorului poet, primul mentor ce înlesnea copiilor citirea de cărţi româneşti şi se purta prietenos cu studenţii. El adăpostea în locuinţa sa o „bibliotecă română clandestină“, din care împrumuta cărţi şcolarilor, căci legile şcolare ale vremii interziceau elevilor să deţină biblioteci.
La Cernăuţi Aron Pumnul a fost primit cu căldură de familia Hurmuzachi şi au rămas buni prieteni până la sfârşitul vieţii. Aici a colaborat la revista „Bucovina”, scoasă din octombrie 1848 de către E. Hurmuzachi.
Contribuţia principală prin care a rămas în istoria literară este lucrarea „Lepturariu românesc cules den scriptori rumâni”, în patru volume (şase părţi), tipărită la Viena în perioada 1862-1865. Este prima antologie de literatură românească realizată din raţiuni didactice, cuprinzând texte literare sau de popularizare a unor cunoştinţe. Lucrarea realizează un tablou cuprinzător al literaturii şi culturii româneşti. Pe lângă textele selectate, Aron Pumnul ne dă biografiile autorilor, adunate cu multă stăruinţă, inclusiv direct de la autori. În comentariile pe care le realizează, Aron Pumnul urmăreşte contribuţia autorilor la lupta pentru emanciparea naţională, chiar fără a deosebi activitatea literară de cea culturală și de cea cultural-politică. Chiar dacă lipsesc nişte criterii severe de selecţie a textelor, antologia realizează o perspectivă amplă asupra culturii româneşti de la cronicari până la tinerii autori contemporani cu Aron Pumnul.
El îi adună pentru prima dată în aceeaşi lucrare pe scriitorii din toate provinciile româneşti, în număr de peste o sută, fără să omită nici un scriitor cunoscut la acea dată. Îndeosebi prin acest „Lepturariu românesc…” – carte de căpătâi a elevului Eminescu – Aron Pumnul este unul din întemeietorii istoriei noastre literare, iar prin concepţia şi activitatea sa naţională – un predecesor de seamă al luptei naţionale româneşti, finalizată în 1918.
Dintre scrierile profesorului Aron Pumnul amintim:
Literele corespunzătoare firei limbei rumâneşti şi încă ceva (1845)
Viaţa naciunei române, dulceaţa limbei şi a simţemîntelor ei (1848)
Convorbire între un tată şi fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti (1850)
Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni (vol. I-IV, 1862-1865)
Gramatic der rumanische Sprache fur Mittelschulen (1864)
Privire repede peste trei sute din proprietăţile aşa-numite moşiile mănăstireşti (1865)
Scrieri filologice şi de istorie literară (1889).
Munca istovitoare, condițiile grele de viață i-au curmat zilele la o vârstă de nici 50 de ani. Conștient de faptul că boala de care suferea îi scurta viața zi de zi, Pumnul continua să se lupte pentru ideile sale culturale și politice, îndemnându-i pe elevi să lucreze serios asupra cărții. Însă, în ziua de 24 ianuarie a anului 1866 profesorul iubit al lui Eminescu și al altor elevi a închis ochii pentru totdeauna, lăsându-i îndurerați pe toți cei care l-au cunoscut.
Disperat și cu inima frântă de durere, tânărul Mihai Eminescu, de numai 16 ani, a așternut pe hârtie prima sa poezie, pe care seara i-a citit-o colegului și prietenului său Teodor Ștefanelli. E vorba de poezia „La moartea lui Aron Pumnul”, inclusă în culegerea omagială „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la moartea preaiubitului lor profesor Aron Pumnul“. Broşura a fost întocmită de succesorul lui Pumnul la catedra de limba și literatura română, profesorul I. G. Sbiera, şi citită la mormântul iubitului cărturar. Cuprinde şapte poezii, toate fără titlu, din care una e semnată M. Eminovici (privatist). Ulterior, criticii au întitulat-o aşa cum o ştim azi. A trimis-o şi revistei „Familia“ din Pesta, prilej cu care Iosif Vulcan, descoperind talentul de excepţie al tânărului autor, i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat şi pentru totdeauna. Aron Pumnul a rămas însă o durere nealinată în sufletul lui. Fiindcă fără el, fără încurajările şi îndrumările profesorului braşovean, Eminescu n-ar fi fost Eminescu.
Pr. Dr. Radu ILAŞ
Cel mai iubit profesor al lui Mihai Eminescu de la Gimnaziul din Cernăuți — Aron Pumnul — s-a născut la 27 noiembrie 1818, în comuna Cuciulata, de lângă Făgăraș, într-o familie de oameni săraci. A urmat şcoala primară la Odorhei, de unde, în 1836, trece la liceul din Blaj, unde îi are ca profesori, printre alţii, pe G. Bariţiu şi S. Bărnuţiu, cei care l-au îndemnat spre studiul filosofiei. După alţi doi ani de studii la Liceul Piariștilor din Cluj (1841-1843), urmează teologia şi filosofia la Institutul „Sf. Varvara” din Viena, cu o bursă oferită de Episcopia Blajului.
În anii de studenţie Aron Pumnul se orientează hotărât spre studierea filosofiei naţionaliste a „luminilor”, filosofie care, pentru toţi intelectualii transilvăneni, a devenit temeiul unui program de „luminare” a românilor din Transilvania. Idealurile sale iluministe şi patriotice le materializează ca student la Viena şi în programul societăţii studenţeşti „Românimea cea tânără”, pe care el o creează în cadrul institutului. Debutează ca publicist în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” cu un studiu despre ortografia limbii române
La întoarcerea de la Viena, în 1846, își reia activitatea de profesor de filosofie la Blaj ca profesor de filosofie la liceul de aici. Începe colaborarea, în 1847, la revista lui T. Cipariu, „Organul luminării”, apoi la „Învăţătoriul poporului”, cu articole de filosofie şi de morală religioasă. În 1848 publică studiul „Viaţa naţiunei române, dulceaţa limbei şi a simţemîntelor”
În februarie 1849 în viața lui Aron Pumnul are loc un eveniment, care-l va marca pentru totdeauna: el este numit profesor la prima catedră de limba şi literatura română înfiinţată în Austria la Liceul german din Cernăuţi („Enciclopedia română” îl numeşte „Institutul de studii filosofice”). Lecţia inaugurală a susţinut-o la 28 februarie 1849 în prezenţa unui numeros şi entuziast public de români bucovineni. Mărturiile contemporanilor şi ale elevilor săi probează „foarte extinse şi temeinice cunoştinţe filosofice, teologice, istorice şi filologice.., o deosebită inteligenţă şi un rar tact pedagogic”. Bunăoară, Ion al lui G. Sbiera scrie: „Chiar de la prima sa aparițiune pe catedră, Aron Pumnul a fermecat inimile auzitorilor săi”.
Activitatea lui Aron Pumnul ca profesor la Cernăuţi este, însă, partea cea mai cunoscută a vieţii lui prin documente contemporane în timp ce activitatea sa ca istoric rămâne în umbra uitării, deoarece majoritatea manuscriselor şi documentelor se găsesc la Viena şi Budapesta. Pumnul era prieten cu tatăl lui Eminescu şi îi primeşte cu drag în gazdă pe fraţii Eminovici. Printre ei şi elevul Mihai pe care l-a îndrăgit cel mai mult, considerându-l fiul său adoptiv.
Profesorul Pumnul era impresionat de setea tânărului Eminovici pentru ştiinţă şi cunoaştere, fiind uimit de aviditatea şi repeziciunea cu care a reuşit să-i citească întreaga bibliotecă. Descoperindu-i talentul, l-a încurajat să scrie versuri şi să îşi cultive calităţile literare. Devine astfel primul om important din cariera viitorului poet, primul mentor ce înlesnea copiilor citirea de cărţi româneşti şi se purta prietenos cu studenţii. El adăpostea în locuinţa sa o „bibliotecă română clandestină“, din care împrumuta cărţi şcolarilor, căci legile şcolare ale vremii interziceau elevilor să deţină biblioteci.
La Cernăuţi Aron Pumnul a fost primit cu căldură de familia Hurmuzachi şi au rămas buni prieteni până la sfârşitul vieţii. Aici a colaborat la revista „Bucovina”, scoasă din octombrie 1848 de către E. Hurmuzachi.
Contribuţia principală prin care a rămas în istoria literară este lucrarea „Lepturariu românesc cules den scriptori rumâni”, în patru volume (şase părţi), tipărită la Viena în perioada 1862-1865. Este prima antologie de literatură românească realizată din raţiuni didactice, cuprinzând texte literare sau de popularizare a unor cunoştinţe. Lucrarea realizează un tablou cuprinzător al literaturii şi culturii româneşti. Pe lângă textele selectate, Aron Pumnul ne dă biografiile autorilor, adunate cu multă stăruinţă, inclusiv direct de la autori. În comentariile pe care le realizează, Aron Pumnul urmăreşte contribuţia autorilor la lupta pentru emanciparea naţională, chiar fără a deosebi activitatea literară de cea culturală și de cea cultural-politică. Chiar dacă lipsesc nişte criterii severe de selecţie a textelor, antologia realizează o perspectivă amplă asupra culturii româneşti de la cronicari până la tinerii autori contemporani cu Aron Pumnul.
El îi adună pentru prima dată în aceeaşi lucrare pe scriitorii din toate provinciile româneşti, în număr de peste o sută, fără să omită nici un scriitor cunoscut la acea dată. Îndeosebi prin acest „Lepturariu românesc…” – carte de căpătâi a elevului Eminescu – Aron Pumnul este unul din întemeietorii istoriei noastre literare, iar prin concepţia şi activitatea sa naţională – un predecesor de seamă al luptei naţionale româneşti, finalizată în 1918.
Dintre scrierile profesorului Aron Pumnul amintim:
Literele corespunzătoare firei limbei rumâneşti şi încă ceva (1845)
Viaţa naciunei române, dulceaţa limbei şi a simţemîntelor ei (1848)
Convorbire între un tată şi fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti (1850)
Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni (vol. I-IV, 1862-1865)
Gramatic der rumanische Sprache fur Mittelschulen (1864)
Privire repede peste trei sute din proprietăţile aşa-numite moşiile mănăstireşti (1865)
Scrieri filologice şi de istorie literară (1889).
Munca istovitoare, condițiile grele de viață i-au curmat zilele la o vârstă de nici 50 de ani. Conștient de faptul că boala de care suferea îi scurta viața zi de zi, Pumnul continua să se lupte pentru ideile sale culturale și politice, îndemnându-i pe elevi să lucreze serios asupra cărții. Însă, în ziua de 24 ianuarie a anului 1866 profesorul iubit al lui Eminescu și al altor elevi a închis ochii pentru totdeauna, lăsându-i îndurerați pe toți cei care l-au cunoscut.
Disperat și cu inima frântă de durere, tânărul Mihai Eminescu, de numai 16 ani, a așternut pe hârtie prima sa poezie, pe care seara i-a citit-o colegului și prietenului său Teodor Ștefanelli. E vorba de poezia „La moartea lui Aron Pumnul”, inclusă în culegerea omagială „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la moartea preaiubitului lor profesor Aron Pumnul“. Broşura a fost întocmită de succesorul lui Pumnul la catedra de limba și literatura română, profesorul I. G. Sbiera, şi citită la mormântul iubitului cărturar. Cuprinde şapte poezii, toate fără titlu, din care una e semnată M. Eminovici (privatist). Ulterior, criticii au întitulat-o aşa cum o ştim azi. A trimis-o şi revistei „Familia“ din Pesta, prilej cu care Iosif Vulcan, descoperind talentul de excepţie al tânărului autor, i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat şi pentru totdeauna. Aron Pumnul a rămas însă o durere nealinată în sufletul lui. Fiindcă fără el, fără încurajările şi îndrumările profesorului braşovean, Eminescu n-ar fi fost Eminescu.
Pr. Dr. Radu ILAŞ