În preajma jubileului său de trei sferturi de veac, marcat la sfârşitul lui Florar, notoriul poet român din Bucovina, Mircea Lutic, a adus literaturii române o „ofrandă întemeietoare”.
Criticii şi istoricii literari încă vor da apreciere jertfei sale întru cuvânt, acestui dar menit spiritualităţii de către cel „împlinit de cuvântul ctitoritor”. Ponderea volumului constă şi în aceea că în el Mircea Lutic şi-a adunat aproape întregul său sonetariu, scris în decursul unei perioade îndelungate de aflare în sanctuarul Slovei. „Prin sanctuarul Slovei, tărâm al minunii, / Urcăm treptele scării lui Iacov, pas cu pas, / Spre vetrele sacrale ale devoţiunii” – afirmă poetul. Fiind un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, Mircea Lutic foloseşte în sonetele sale de lirică sacrală momente semnificative din ea, pentru a evidenţia legătura care există între cer şi pământ. În cazul dat personajul Vechiului Testament, Iacov, cel care se temea că păcatul lui îl desparte de Dumnezeu şi a visat o scară misterioasă, rezemată de pământ şi al cărei vârf ajungea până la cer, este însuşi poetul în căutarea mântuirii. De acolo, din vârful scării el aude „ecoul etern în cuvânt”.
Timpul, în care trăieşte personajul liric al sonetelor lui Mircea Lutic, este „ora oraculară”: „Pe vatra gliei bătrâne-mplinesc / Crepusculara-mi durată / Ca pe-o aleasă comoară” („Ora oraculară”). Iar cuvântul bun, în opinia poetului, este „crainic celest”, o imagine a inimii. Anume cuvântul bun merită să fie aşternut pe hârtie: „Coala albă, altar al cugetului inspirat, / Oglindă a multpreaplinitului din nevedere, / Dă strălucire faptei şi simţirii putere / Din izvorul serafic al verbului revelat” („Scripte veşnice”).
Punctul fix, azimutal al poetului Mircea Lutic este cuvântul ca o avere, cu un înalt statut de lege, hărăzit de Însuşi Dumnezeu: „Nu-s doldora-n biştari, să-i zvârl pe vânt / Spre-a-mi mulţumi prezumţia deşartă / Mi-i toată avuţia în cuvânt – / Azimutalu-mi punct pe-a vieţii hartă”. Şi după el se orientează autorul, declarând: „Cuvântul conştiinţa mea de sine-i, / Chezaşul duhului, în neputinţă, / Săgeata-mi care bate-n absolut, / Temeiul ce mă ţine în fiinţă…” („Azimutalul punct”).
Convins că „adesea stihu-mi vine din prour”, sonetistul cernăuţean se arată a fi convins: comuniunea cu pronia în creaţie se arată, oferind o „ofrandă pentru fiinţa întemeietoare-n eternitate”. Atunci când în „sapienţa inimii îngerii sălăşluiesc”, el este gata pentru „acceptarea sorţii prin încredere în Dumnezeu / Şi în atotmântuitoarea răstignire pe cruce”. Poetul simte o necesitate de a tălmăci parabola evanghelică a Semănătorului: „Spre Hristos – Iubirea şi Viaţa — adevărul calea netezeşte, / În ţărna cristică sămânţa cerurilor dă benefică roadă, / Prin frumos, adevăr şi bine, ca într-o vecinică alboradă, / Umanitatea în întreagă cuprinderea ei se îndumnezeieşte” („Binevoind împreună…”). Deci, binevoind împreună putem păşi pe calea îndumnezeirii. Şi Mircea Lutic, după cum a remarcat academicianul Mihai Cimpoi, concepe poezia „ca un act de exorcizare, de alungare a demonilor din ea”.
Ca „dezgustător aristocratic, epicureic al aromelor, culorilor, sunetelor, pe care le ţese în reliefuri fine” (caracteristică făcută de acelaşi Mihai Cimpoi), Mircea Lutic nu întâmplător preferă genul sonetului, demonstrând că această formă fixă poate fi utilizată şi în secolul al XXI-lea, ea constituind un examen, o reuşită pentru fiecare poet. Mircea Lutic a susţinut cu succes acest examen. Cu câţiva ani în urmă unele creaţii de ale sale au fost incluse în antologia de sonete din literatura română de la începuturi şi până în prezent, iar acest sonetariu de bilanţ al autorului – „Ofrandă întemeietoare” – este cartea aleasă a autorului, un apogeu al creaţiei sale şi un volum de valoare pentru scrisul românesc de pretutindeni. Or, în „straiul sobru al sonetului” autorul a îmbrăcat idei, gânduri şi sentimente care oscilează cu ecoul etern în cuvânt, asigurând continuu balansul între simetrie şi asimetrie.
Vasile CARLAŞCIUC