După retragerea, în martie, a preşedintelui kazah, Nursultan Nazarbaev, preşedintele Belarus, Aleksandr Lukaşenko a devenit şeful de stat cu cea mai mare vechime în funcţie din spaţiul ex-sovietic.
Şef al unui kolhoz, Lukaşenko, acum în vârstă de 64 de ani, a fost ales, pe 10 iulie 1994, pentru prima dată preşedinte al Belarus. Fosta republică sovietică de la frontierea de est a UE, îşi cucerise abia cu trei ani în urmă independenţa. Pe atunci, lui Lukaşenko oamenii îi spuneau încă cu simpatie «Batjka» (tătucu). El a rămas până astăzi fidel stilului de conducere al unui «părinte al naţiunii». El are grijă, de exemplu, ca vitele să aibă destulă hrană şi să fie ţinute într-un grajd curat. Aceasta îl caracterizează pe Lukaşenko. Aşa s-a prezentat şi în martie, cu prilejul vizitei făcute la o fermă, când a concediat mai mulţi responsabili, între care şi pe ministrul Agriculturii, fiindcă vitele nu erau ţinute în condiţii corespunzătoare.
Se spune despre Lukaşenko că în ţara sa cu 10 milioane de locuitori, ar fi conservat o «mini Uniune Sovietică». Prin asta se înţelege că industria şi agricultura relativ de succes profită de pe urma susţinerii din partea statului şi mai ales a alianţei politice cu Rusia. Aceasta, însă, a creat şi o dependenţă de Moscova, de care Rusia se foloseşte pentru a face presiuni. De pildă limitând importurile de produse lactate din Belarus.
Unul din aspectele negative ale preşedinţiei Lukaşenko este regimul autoritar focusat pe şeful de la Minsk. Acesta se sprijină pe serviciul secret KGB, care poartă în Belarus acelaşi nume pe care îl purta şi pe timpul defunctei URSS. Prin referendum, Lukaşenko a emis legi menite să modifice Constituţia şi să poată fi reales nelimitat în funcţie. Parlamentul a fost deposedat de putere, opoziţia liberală a fost împinsă în ofsaid iar presa cenzurată. Unii politicieni de opoziţie au dispărut fără urmă şi protestele anti-putere au fost înăbuşite.
Valeri Karbalevici, politolog şi autor al unei biografii a lui Lukaşenko, distinge două cauze care au dus la apariţia regimului autoritar din Belarus. «Pe de o parte, Lukaşenko era avid de putere şi nu accepta nicio îngrădire a puterii politice», explică Karbalevici pentru DW. «Pe de altă parte, în societate exista un dor de ordine în sens sovietic». În occident, Lukaşenko era perceput ca «ultim dictator al Europei», motiv pentru care Uniunea Europeană a impus sancţiuni la adresa lui şi a apropiaţilor săi.
Apropiere de vest după 2014
Dar această atitudine a fost abandonată cel târziu, în 2014, după anexarea Crimeei de către Rusia. Lukaşenko a adoptat o poziţie neutră în acest conflict, câştigând astfel prestigiu internaţional, graţie negocierilor privind criza din estul Ucrainei, desfăşurate în capitala Belarus.
Preşedintele a eliberat unii membri ai opoziţiei, deschizând astfel calea anulării sancţiunilor UE, ceea ce s-a şi întâmplat în 2016. Cu toate aestea, ţara nu a devenit o democraţie. Potrivit ONU, în Belarus drepturile omului sunt în continuare încălcate. În februarie, Lukaşenko urma să participe chiar la conferinţa pe teme de securitate de la München, dar călătoria sa în capitala Bavariei a fost anulată în ultimul moment. Ştirea a survenit după întrevederea avută de preşedintele Belarus cu omologul său de la Moscova, Vladimir Putin. Evident că au apărut speculaţii privind o posibilă legătură între evenimente.
Presiuni sporite din partea Rusiei
Lukaşenko a cultivat de la bun început legături foarte strânse cu Rusia. Împreună cu fostul preşedinte al Federaţiei Ruse, Boris Elţân, Lukaşenko a înfiinaţt în 1997 uninea statală Rusia-Belarus, care există, însă, numai pe hârtie. Belarus a fost şi membru fondator al Uniunii Economice Euroasiatice, un proiect de suflet al lui Putin, menit a reintegra fostele republici sovietice.
În ultimele luni, Lukaşenko s-a văzut supus unor presiuni sporite din partea Moscovei, cu scopul unei legături şi mai strânse. Politica economică a Rusiei a făcut ca Belarus să profite mai puţin de pe urma petrolului rusesc, a prelucrării materiei prime şi a vânzărilor pe piaţa occidentală. Există şi speculaţii, potrivit cărora Kremlinul ar intenţiona să reanimeze proiectul statului Rusia-Belarus, pentru a face posibilă realegerea lui Vladimir Putin. Liderul de la Kremlin nu mai are dreptul să candideze în anul 2024. Lukaşenko a respins atari planuri, în cazul în care ele au existat, criticând dur Rusia, dar evitând un atac direct la adresa lui Putin.
Cea mai mare încercare pentru Lukaşenko ar fi retragerea de la putere. Recent, el a anunţat că următoarele alegeri prezidenţiale vor avea loc, aşa cum era planificat, în 2020. Este de aşteptat ca actualul preşedinte să candideze pentru un nou mandat. Lukaşenko este «un ostatec» al sistemului, notează Valeri Karbalevici în biografia pe care i-o dedică. «Lukaşenko nu are de ales, decât să încerce să se menţină pe viaţă la putere», e de părere biograful. Retragerea lui Lukaşenko de la putere ar genera o schimbare de regim. Un succesor nu se arată la orizont.