A fi violonist la Voloca e ca și cum ai fi olar la Kobolcin. Aceste două localități din ținutul nostru, situate la o distanță de 150 kilometri una de alta și în zone etnografice diferite, se evidențiază prin cinstirea artei populare. Dacă la Kobolcin simbolul satului poate fi roata olarului, la Voloca – vioara, instrumentul perfecțiunii muzicale.
Dumnezeu le-a găsit volocenilor vatră în preajma Codrilor Cosminului ca să-i mențină legenda prin doinele sale, care încep cu „foaie verde” și în care respiră sufletul unui neam eroic și pașnic, evlavios și iubitor de frumos.
Cântec început la vioara cu struna ruptă
Cândva, mai în fiecare familie din Voloca erau fluiere. Cu ajutorul lor sătenii își exprimau dragostea față de cântecul popular. Iar cel mai iscusit fluierar era ciobanul satului. Cu doina lui satul se deștepta, cu doina lui, seara, își alina sufletul după o zi de muncă. Violoniștii, de asemenea, erau cei mai stimați oameni la Voloca, mai ales muzicanții virtuoși. În istoria muzicală a Volocii sunt și cazuri când vioara era transmisă de la tată la fiu ca cea mai de preț comoară familială. E și povestea familiei Poclitari – familie cu câteva generații de violoniști.
– Bunicul meu a fost violonist, violonist a fost și tata, Ion Poclitari, povestește domnul Dumitru Poclitari, feciorul acestuia. El a făcut parte din prima orchestră de instrumente populare, creată pe timpuri la Voloca de Ion Cocea. Se considera unul dintre cei mai iscusiți violoniști. De mic visa să țină în mână vioara și ea l-a găsit prin surprindere. Un consătean deal nostru înstărit i-a cumpărat fiului său vioară, însă acesta era rece cu ea, nu-l interesa muzica. Observând că tatei, pe atunci băiețandru și el, îi sclipeau ochii când vedea vioara, gospodarul l-a pus să cânte la ea. În curând i-a și dăruit-o, fiind convins că instrumentul muzical a nimerit în mâinile unui tânăr pasionat de cântec.
– Iar eu am început să cânt la vioară fără știrea tatălui, își continuă relatarea domnul Dumitru al lui Ion Poclitari. Când tata era la muncă, luam vioara și încercam să leg o melodie două. Într-o bună zi, apucându-mă să abordez vioara s-a rupt o strună. Ce era să fac. Am pus instrumentul la loc și nici nu i-am spus tatei despre „șotia” făcută. Când tata a observat struna ruptă m-a întrebat: „E treaba ta?”. I-am răspuns că da. Nu mi-a spus nimic, a schimbat struna și, spre marea mea mirare, mi-a întins vioara. „Cântă-mi ceva”, mi-a zis. Am interpretat o melodie, apoi alta. Tata m-a oprit: „Văd că mai demult te-ai împrietenit cu vioara. Continuă. Strunele se rup și sub arcușul marilor muzicanți. Dacă se întâmplă așa ceva, îmi spui”. Aceasta a fost blagoslovirea tatălui. Notele, însă, le-am învățat de la Mihai Diaconu, conducător artistic al Casei de cultură din Voloca.
Pe timpul când fiul domnului Dumitru Poclitari, Florin, era elev, la Școala din Voloca a fost creată Orchestra de instrumente populare „Mărțișor”. Florin a fost acel „mărțișor”, care și-a desfăcut petalele pe ramul neamului de violoniști Poclitari în lumina și căldura cântecelor populare românești, atât de îndrăgite la Voloca.
Modestia proverbială și generozitatea sufletului
Cântecul vieții lui Dumitru Poclitari este unul frumos, cu refrenul dragostei de viață. Volocenii îl cunosc ca om harnic, onest și modest. Așa a fost și la școală, absolvind-o cu medalie de aur. Apoi a învățat cu multă pasiune la Institutul Agricol din Kamianeț-Podilsk, pe care, de asemenea, l-a absolvit cu mențiune. Încă mulți ani după aceea la acest institut putea fi văzută schema propusă de studentul Dumitru Poclitari de plantare a cartofului. Servea drept exemplu și stimula creativitatea viitorilor specialişti.
Tânărul și eminentul inginer, Dumitru Poclitari, a fost primit la serviciu în colhozul din satul natal.
– Am început de la ordinea în brigada de tractoare, cu ea mi-am și încheiat cariera de inginer, când colhozul era deja pe cale de dispariție, constată cu un oarecare regret domnul Dumitru Poclitari. A fost o gospodărie deosebită – una dintre puținele din regiune specializată în oierit. Avea o turmă de oi de 8 mii de capete. Numai pe lâna vândută la stat, colhozul putea să plătească salariile pe jumătate de an.
Dacă noul stat nu a avut nevoie de colhozuri, el le-a deschis oamenilor o altă cale – calea businessului. Întreaga Volocă n-a ratat aceasta ocazie. N-a rămas fără ocupație nici specialistul ingenios Dumitru Poclitari. La un moment dat a simțit necesitatea de a se ocupa și de ceea ce îi este drag sufletului. S-a pomenit în rândurile coriștilor de la Biserica din sat. Într-o duminică a lipsit dirijorul și Dumitru Poclitari a încercat să-l înlocuiască. De atunci este considerat dirijorul secund.
Participând la corul bisericesc, a simțit cum îi cresc aripile creației, că apariția cu vioara în scenă este prea puțin pentru el. Îi aduc o bucurie nemaipomenită cântecele compuse de el. Sunt puține, dar întotdeauna întregesc atmosfera de sărbătoare. Recent, la „Ziua roadei” de la Voloca a răsunat noul cântec al lui Dumitru Poclitari – o cântare de mulțumire lui Dumnezeu.
Toamna își adună lăutarii să-i cânte doina melancolică. Codrii Cosminului își auresc frunza așa cum a fost ea în momentul strălucitei victorii a lui Ștefan cel Mare. Numai în cântecele românești frunza e veșnic verde, cum veșnic e neamul care le compune, le culege de pe strunele viorii. La Voloca, în satul doinei, s-au înfrățit cu veșnicia mai multe viori, una este a lui Dumitru Poclitari.
În imagini: violonistul și dirijorul de cor Dumitru Poclitari; o zi fericită în viața familiei Poclitari nunta fiului Florin; împreună cu rapsodul popular Nicolae Mintencu.
Vasile CARLAȘCIUC
Libertatea Cuvântului
