Luna începutului de vară are o denumire poetică în calendarul popular românesc – Cireșar. E luna când se coc cireșele, iar zorile din preajma solstițiului de vară sunt de culoarea acestor fructe – podoabe ale livezilor bucovinene. Cireșarul anului 1940 a adus zori roșii – prevestitoarele regimului totalitar, inuman și sângeros. Iar Cireșarul din anul următor „i-a înfruptat” pe mulți români de pe aceste meleaguri, leagăn al doinelor, cu fructele amare ale regimului. A pornit primul val al deportărilor în masă. Cel de-al doilea a fost amânat pe câțiva ani, din cauza războiului.
Cercetătorii de astăzi ai acestor pagini negre din istoria românilor operează cu date de arhivă, care atestă că în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, din Basarabia și din nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5.479 au fost arestate și 24.360 au fost deportate. Pentru această operațiune criminală în esența ei s-au repartizat 1.315 vagoane de vite în Basarabia și 340 în Cernăuți.
A fost ridicată în acea noapte strașnică și familia Aniței Nandriș, țăranca din Mahala care peste decenii va uimi Occidentul prin mărturiile sale despre infernul din Siberia, numit în limbajul călăilor GULAG.
„Am ajuns la gară, la Sadagura, scrie Anița Nandriș. Acolo ni-a dat jos. Sta un șir mare cu vagoane, de cele de cărat vite, pline cu lume. A deschis un vagon de acelia, în care era destulă lume, și m-a ticsit și pe mine acolo cu copiii. În urma mea a trântit ușa și a închis-o. Eu am început să strig, să răcnesc, să nu închidă, că încă trebuie să vie și bărbatul meu. Nu a mai băgat în siamă nime ceia ce eu am răcnit. A închis ușia și gata. Pe urmă, mi-au spus femeile care mai erau în vagon: nu răcni, nu plânge degiaba, că și noi am avut bărbați și tot nu li-a dat voie să vie aici cu noi…
Adică pe data de 13 iunie 1941 ni-a scos din casă, era joi siară, și ne-a ținut până sâmbătă după masă pe data de 15 iunie. Apoi a îndreptat vagoanele înspre Noasuliță. Când au pornit vagoanele spre Noasuliță am văzut că au să triacă prin gara noastră, Mahala. Am căutat să scriu câteva covinte, când oi trece prin gară să las semn. Nu avem hârtie, nu avem condei. Aviam o batistă albă de nas… Mi-a dat un creion chimic. L-am udat cu stupit și am scris câteva cuvinte, căci pria mult nici n-a fost timp căci trenul face numai câteva minute de la Sadagura până la Mahala. Când am ajuns în gara Mahala, am aruncat pe ferestruică batista și batista a fost găsită și păstrată până au venit frații mei”.
Recitind aceste rânduri, ne imaginăm că ținea această băsmăluță albă în mâna ridicată în semn de adio nu altcineva, decât o tânără frumoasă ce simbolizează Libertatea. Ea stătea pe peronul gării din Mahala, privind lung la trenul ce trecea în viteză, grăbindu-se spre locul de destinație – Golgota. Apoi, când ultimul vagon dispăru la cotitură, fata luă băsmăluța și culese în ea lacrimile durerii și nedreptății, care se prelingeau pe chipul ei frumos.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com
