Din letopisețul spiritual al neamului: pagini uitate
Vara aceasta s-au împlinit o sută de ani de la trecerea în nemurire a lui Zaharia Voronca, slujitor al altarului și al idealurilor neamului românesc din Bucovina din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea.
Biserica din Mihalcea, unde slujea ca paroh Zaharia Voronca, avea hramul Adormirea Maicii Domnului. Din scrierile lui aflăm că ea a fost ridicată în anul 1901 pe locul unde a fost până atunci biserica cea veche din lemn de stejar, care era încă în stare bună, dar prea mică pentru numărul populaţiei. „Credincioşii ce veneau la liturghie partea cea mai mare stăteau afară”, subliniază Zaharia Voronca, precizând că vechiul locaş de închinare a fost clădit la 1781. Noua biserică de la Mihalcea s-a târnosit în ziua de Adormirea Maicii Domnului 1904. Primul paroh al noii biserici din Mihalcea, Zaharia Voronca, ne lăsă mărturie că „iconostasul foarte frumos a fost pictat de o româncă, Victoria Ciocoi, o elevă a pictorului academic Epaminonda Bucevschi”.
Referindu-se la şcoala din Mihalcea, preotul şi pedagogul Zaharia Voronca precizează că până la 1882 satul nu a avut şcoală. „Stabilindu-mă în primăvara 1888 ca paroh la Mihalcea, aflai încă vreo 60 familii de răzeşi care se ruşinau a vorbi româneşte, deşi ştiau, pe motiv, că e o limbă ţigănească. Aşa le spusese fostul paroh Toinovici. Din această rătăcire şi-a dat multă silinţă a-i scoate preotul Mihai Bendeschi, care a administrat parohia de la moartea lui Toinovici până la sosirea mea, scrie Zaharia Voronca în cartea sa despre Mihalcea. Dar formarea şi înlăturarea convingerii despre românitatea lor i-a fost rezervată soţiei mele Elena, născută Niculiţă. Ea adună mai mulţi copii de răzeşi în casa noastră, pe care îi deprinsese prin jucării şi prin cântări a vorbi limba de la a cărei întrebuinţare fu abătut tineretul prin o soarte vitregă. Că au deprins aşa de repede a vorbi româneşte este a se mulţămi în mare parte şi soacrei mele d-nei Rusanda Niculiţă, care, fiind din Botoşani, nu ştia altă limbă, încât în contactul neîntrerupt ce-l avea cu aceşti copii, numai de limba română se servea. Ea a petrecut de dragul lor o vară întreagă la Mihalcea, dezvoltând pentru cauza noastră o apreciere ce nu se poate descrie cu pana. Când soţia şi soacra mea erai ocupate, venea şi o răzăşiţă văduvă, răposata Maria Mănescu-Braha, născută Stroici din Băhrineşti, care avea un grai românesc foarte frumos, de le substituia. Era peste 20 numărul copiilor ce veneau regulat, în fiecare zi, fie de lucru sau de sărbătoare, la acest curs. Întru una din zile veni la noi, în ospeţie doamna Sofia Stefanovici, născută Cherescul, soţia profesorului de la Şcoala reală din Cernăuţi, Constantin Stefanovici, botoşeancă şi ea ca şi soţia mea, şi, văzând progresul copiilor precum şi dragostea lor pentru limbă, se entuziasmă până la atâta, încât îşi propuse a le lua pe cele mai mărişoare din ele la Cernăuţi, la şcoală”.
Şcoala poporală s-a deschis la Mihalcea în 1882. Erau două clase româneşti. Cu timpul ea s-a mărit, ajungând să aibă şase clase, dar limba română nu se mai învăţa, constată Zaharia Voronca. La 1892 s-a zidit o şcoală nouă pentru suma de 7000 florini. Ea era frecventată de 250 de copii, dar numărul tuturor copiilor buni de şcoală ajungea cifra de 400, remarcă duhovnicul Mihalcei, Zaharia Voronca, cel care prin exemplul personal i-a încurajat pe copiii răzeşilor români din sat să înveţe limba maternă.
De asemenea duhovnici ca Zaharia Voronca neamul românesc din ţinutul nostru are nevoie şi astăzi.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com