La 15 martie 1876, cu 145 de ani în urmă, la București a apărut primul număr al ziarului „Timpul”, organ de presă al Partidului Conservator, la care a activat Mihai Eminescu, alături de Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale.
„Timpul” a fost un important ziar apărut la București în perioada cuprinsă între 15 martie 1876 și 17 martie 1884. Noul cotidian era publicația Partidului Conservator, aflat atunci la putere sub conducerea lui Lascăr Catargiu, și urmărea, la nivelul politicii editoriale, „expunerea nepărtinitoare și pe cât se poate de complectă a diferitelor idei, cari agită opinia publică în România”. În martie 1876, guvernul conservator, condus de Lascăr Catargiu, se retrage de la putere, declarându-se pentru neutralitatea țării. Urmează două guverne de tranziție, de scurtă durată, iar la alegerile din iunie 1876 guvernul liberal preia puterea, pe care o va deține până în martie 1888. Astfel, conservatorii ajung în opoziție, iar „Timpul” devine tribuna de la care sunt amendate acțiunile guvernului liberal. Ziarul era susținut financiar prin cotizațiile membrilor de partid.
Ziar politic, comercial, industrial și literar „Timpul” îl avea ca redactor-șef pe Gr.H. Grandea, care se afirmase deja ca jurnalist prin activitatea desfășurată la „Curierul Bucureștilor”. În ianuarie 1877, redacția ziarului era preluată de Titu Maiorescu, iar Ioan Slavici devenea responsabil de partea literară și politica externă. În aprilie, mentorul junimist se retrage de la conducerea gazetei, care rămânea astfel în sarcina lui Slavici, Gr.H. Grandea și G.I. Pompilian. Ziarul trece prin momente dificile din punct de vedere financiar.
În februarie 1880 Eminescu este numit redactor-șef la „Timpul”, funcție pe care o va ocupa până la sfârșitul anului 1881, când devine responsabil de paginile de politică. Activitatea sa nu este lipsită de conflicte cu liderii conservatori, care numesc la conducerea ziarului persoane menite să urmărească respectarea politicii editoriale.
Majoritatea articolelor publicate de Eminescu în „Timpul” nu sunt semnate, practică curentă de altfel în presa vremii, iar puținele texte semnate apar sub pseudonimele „Fantasio” sau „Varro”. Poetul semnează cu numele său un singur articol, „Materialuri etnologice”, din aprilie 1882. De regulă, asumarea materialelor se făcea de către întreaga redacție, iar atunci când opiniile jurnaliștilor nu coincideau cu politica editorială a gazetei, articolele apăreau sub semnătură. Numele lui Eminescu apare pentru prima oară în paginile „Timpului” în septembrie 1877, când Slavici reproduce articolul „Observații critice”, publicat în „Curierul de Iași” în luna august a aceluiași an.
La începutul activității în redacția „Timpului”, poetul evită redactarea editorialelor, sarcină îndeplinită de Slavici, limitându-se la comentarii succinte și la realizarea rubricilor permanente de politică internă și externă. Independența de gândire a gazetarului și refuzul înrolării ideologice determină înlăturarea sa de la conducerea „Timpului” la sfârșitul lui decembrie 1881. În condițiile limitării considerabile a libertății de exprimare, Eminescu se angajează să redacteze trei articole pe săptămână, fără obligația de a fi prezent în redacție.
Recunoscut drept unul dintre cei mai acizi redactori de la „Timpul”, Eminescu nu ezită să intre în polemică cu gazetarii de la celelalte publicații și cu oamenii politici ai timpului. Jurnalistul se distinge, în presa vremii, printr-un discurs bine argumentat, prin erudiție și bogăția mijloacelor de expresie, prin libertatea de gândire și exprimare, prin refuzul de a-și alinia scrisul la ideologia conservatoare și la interesele de partid, urmărind redarea adevărului, chiar și atunci când acesta intra în contradicție cu poziția conducătorilor publicației.
„Timpul” își va înceta aparițiile în martie 1884, după înfrângerea suferită de „opoziția coalizată” în alegeri.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com