La 16 mai 1812, la Bucureşti a fost semnat Tratatul de pace ruso-turc, în urma căruia Basarabia a fost anexată de Imperiul rus.
Tratatul de pace de la Bucureşti a fost rezultatul Războiului ruso-turc din anii 1806-1812, prin care teritoriul dintre Prut și Nistru (parte a principatului Moldovei), numit apoi de ruși Basarabia, este anexat Imperiului Rus. Încă din 1803, ministrul rus de Externe Voronţov îl avertiza pe ţarul Alexandru că trecerea Nistrului şi ocuparea Principatelor Române reprezenta o implicare pe termen lung în politica Balcanilor. Strategii militari ţarişti s-au convins de avantajele unei prezenţe militare permanente în regiune, care să ţină presiune asupra Imperiului Otoman. De aici a rezultat ocuparea unei fâşii lipsite de importanţă economică sau demografică, însă extrem de importantă din punct de vedere militar.
Vechiul principat al Moldovei, după ce pierduse deja Bucovina în 1774, a fost astfel sfâșiat în două. Dacă la început țarul Alexandru I a încercat să câștige simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populația fiind supusă politicii de rusificare. Imediat după anexare, boierii locali, conduși de prințul moldovean Scarlat Sturdza (devenit guvernator) și de Gavriil Bănulescu-Bodoni, Mitropolit al Chișinăului și Hotinului, au semnat o petiție pentru auto-guvernare și crearea unui guvern civil, bazat pe legile moldovenești tradiționale, oficial recunoscut în 1818. Atât româna cât și rusa au fost atunci limbi folosite de administrația locală. Bănulescu-Bodoni, de asemenea, a obținut permisiunea pentru deschiderea unui seminar și o tipografie, biserica din Basarabia devenind o eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse.
Dar, treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță. Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.
Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chișinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desființată. La Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană și greacă până la 9 februarie 1866, când autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicație: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește alte scopuri”.
Prin 1871, țarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia”, deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com