La 1 februarie 1868 s-a născut Ştefan Luchian, pictorul ale cărui tablouri l-au făcut pe maestrul Nicolae Grigorescu să exclame: „În sfârşit, am şi eu un succesor!”. Ștefan Luchian (1868-1916) a fost un pictor român, supranumit poetul plastic al florilor.
Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești, județul Botoșani, fiind fiul maiorului Dumitru Luchian, comandantul Batalionului nr.3 de grăniceri şi bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza, şi al Elenei Chiriacescu. În aprilie 1873, Ştefan Luchian împreună cu familia sa s-au mutat la Bucureşti. Între anii 1875 – 1879 a urmat cursurile primare la Școala din Tabaci, perioadă în care realizează primele incursiuni în arta picturii. În perioada 1885 – 1889 a învățat la Liceului „Sfântul Sava” și pe cele ale Academiei de Arte Frumoase din București şi, în paralel, cursurile clasei de flaut de la Conservatorul din București. Încă din tinereţe, Luchian s-a remarcat prin excepţionalul său talent de a desena și de a picta peisaje și flori.
În anii 1891 – 1892, şi-a continuat studiile la Academia de Arte Frumoase din München și la Academia Julian din Paris, unde a studiat la atelierul lui William-Adolphe Bouguereau, aici fiind influenţat de impresionişti, curent la modă în acea epocă. În anul 1892, de la moartea mamei sale, Luchian a revenit în România, unde a fost constrâns să se întreţină, cu greu. În aceeaşi perioadă şi-a expus lucrările la societatea „Tinerimea artistică”, devenind unul dintre cei mai apreciați pictori ai timpului.
În perioada 1905 – 1909, Ștefan Luchian a atins apogeul artistic, lucrările sale fiind expuse în marea majoritate a expozițiilor din această perioadă. Luchian a realizat atunci cele mai de valoroase picturi ale sale, atât compoziții, portrete, flori și peisaje, suferința cauzată de boală alăturându-se cu cea a omenilor umiliţi – aluzie şi la momentul istoric 1907 – , cu iubirea pentru peisajele fascinante ale ţării.
Ștefan Luchian, de-a lungul întregii sale cariere artistice, a trecut de la o tehnică la alta, a schimbat suportul stratului pictural și a plasat astfel, experimentul grafic în prim-planul modernității românești. Experimentele tehnice și cromatice, curajul demersului artistic, l-au plasat pe cea mai înaltă treaptă a artei moderne. Părerea criticii de artă este că, în domeniul impunerii graficii ca artă majoră, Ștefan Luchian a fost un deschizător de drumuri. În 1948 i s-a conferit titlul de membru de onoare post-mortem al Academiei Române.
Peisagist, portretist, autor de compoziție și naturi statice, mai ales flori, Luchian a fost un distins continuator al lui Grigorescu şi Andreescu, dominând prin opera sa pictura românească a secolului al XX-lea. Arta lui Luchian, extrem de rafinată, simplă, emanând un umanism cald, reliefează un înalt nivel de abordare, fiind caracteristică unuia dintre cei mai valoroşi şi sofisticaţi pictori europeni ai vremii sale. Însă pe cât de preţioasă este opera sa, pe atât de tragică i-a fost existenţa, una chinuită, marcată de o boală teribilă.
În anul 1915, îi este intentat un proces, de către Take Ionescu, în care Luchian a fost acuzat de escrocherie și „plagiat admis de autor și în colaborare”, cu referire la tablourile pictate împreună cu colaboratori de-ai săi în ultimii ani ai vieții, după ce paralizia sa devenise aproape completă. În urma acuzațiilor, Luchian a fost pus sub arest la domiciliu, în condiţiile în care oricum boala sa gravă îl condamnase la imobilizare la pat.
Tot în acel an, simţindu-i finalul aproape, prieteneul său Virgil Cioflec l-a convins pe George Enescu, după încheierea Salonului Oficial – ultima expoziţie oficială la care au fost prezentate lucrările sale -, să-i facă o vizită lui Luchian și să-i cânte la vioară, un instrument la care pictorul a visat, întreaga viaţă, să poată cânta. Tudor Arghezi a relatat într-un interviu datat 1955, emoţionanta vizită a lui George Enescu la patul în care Luchian îşi petrecea ultimele clipe pământeşti: „Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus „Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu”.
Ștefan Luchian a trecut la cele veşnice la în nopatea de 27/28 iunie 1916, în camera-atelier de la parterul casei sale de pe actuala stradă Mendeleev din Bucureşti. A lăsat pe şevalet neterminată ultima sa creaţie: chipul unei femei. Luchian a fost înmormântat, la 30 iunie 1916, în Cimitirul Bellu.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com