La 10 aprilie 1848, domnitorul Mihail Sturdza înăbușă mișcarea revoluționară din Moldova cu forța armată.
Sub influenţa revoluţiilor izbucnite în Europa, tinerii moldoveni reveniţi din Occident și-au fixat pentru început ca obiectiv înlăturarea domnitorului Mihail Sturdza, considerat de ei vinovat pentru toate abuzurile şi nedreptăţile din ţară. Totodată, ei au publicat un program de 35 de revendicări, prezentat sub forma unei Petiţii-Proclamaţie. Această „petițiune a boierilor și notabililor moldoveni” avea un caracter moderat. Simțind pericolul mișcării în Moldova, sub influența celor din afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția. Cu toate că memoriul cuprindea reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea conducătorilor mișcării.
Au loc mai multe arestări, iar 13 dintre conducători (printre care şi Alexandru Ioan Cuza), au fost trimişi sub stare de arest la Galaţi, pentru a fi exilaţi în Turcia, însă au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea (una dintre persoanele care au jucat un rol important a fost Maria Rosetti, care „mergea pe talvegul Dunării cu copilul în brațe și cu pungile de galbeni”, pentru a-i elibera pe cei căzuți prizonieri), ajungând la Brăila. Viitorul domnitor, Alexandru Ioan Cuza, a fost salvat de către soția sa, Elena Cuza, care a intervenit pe lângă consulul englez Cunningham. După eliberare, acesta s-a refugiat la Viena, fiind urmat mai târziu de soție. Astfel, șase dintre cei 13 fruntași ai mișcării, au reuşit să scape și au trecut în Transilvania.
În timp ce la Iași opoziţia redactează memorii către puterea protectoare (Rusia) și aceea suzerană (Turcia), revoluţionarii moldoveni exilaţi – între ei Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, fraţii Rosetti, fraţii Sion, mai târziu și Mihail Kogălniceanu – sânt primiţi în Bucovina, care a fost anexată de Austria în 1775, de familia Hurmuzaki. În mai 1848 Vasile Alecsandri redacta broșura „În numele Moldovei, a omenirii și a lui Dumnezeu”, care susţinea mișcarea revoluţionară.
Şi în Bucovina, care era parte a Imperiului Habsburgic, a avut loc o Adunare Naţională la Cernăuţi, la 20 mai 1848. Românii erau conduşi de Eudoxiu Hurmuzaki, care în iunie 1848 a sintetizat cererile revoluţionarilor în programul „Petiţia ţării”. El cerea autonomia Bucovinei în Imperiul Habsburgic, oficializarea limbii române, autonomia Bisericii Ortodoxe, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
Din Cernăuţi, unde formează un comitet și adresează o proclamaţie tinerii revoluţionari publică, în august 1848, un nou program în 36 de puncte – „Dorinţele partidei naţionale”. În ele se afirmă opoziţia netă faţă de Regulamentul Organic și de protectoratul ţarist, se cere autonomia Moldovei, egalitatea politică și civilă a tuturor cetăţenilor, învăţămînt gratuit și unirea Moldovei cu Valahia.
Revoluţia Română din 1848-1849 a urmărit unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un stat independent, recunoaşterea naţiunii române din Transilvania, mai apoi unirea tuturor ţinuturilor româneşti din Imperiul Habsburgic într-un principat autonom şi însăşi desăvârşirea statului unitar român. Revoluţia de la 1848 a fost înfrântă în toate provinciile româneşti și foarte puţine dintre cerinţele revoluţionarilor au fost obţinute atunci (desfiinţarea iobăgiei în Transilvania şi Banat şi autonomia Bucovinei). Cu toate acestea, revoluţia a fost foarte importantă fiindcă prin cooperarea revoluţionarilor români din mai multe provincii s-a întârit conştiinţa naţională. Totodată, din cerinţele înscrise în toate programele s-au degajat unele comune care au format un adevărat program de acţiune pentru viitor ce va fi pus în practică în mod treptat.
Pe plan intern, revoluţia a dat o grea lovitură feudalismului, iar pe plan internaţional a pus în faţa Europei problema românească, a demonstrat cercurilor democratice din întreaga Europă necesitatea de a sprijini constituirea unui stat modern și unitar românesc. Unirea Principatelor s-a impus pe primul plan în cursul deceniului următor revoluţiei ca obiectiv dominant al naţiunii. În istoria generală, Revoluţia Română a constituit punctul cel mai înaintat spre răsărit al Revoluţiei europene din 1848, a cărei parte a fost.
Simbolurile revoluţiei definesc şi azi naţiunea română, de la tricolorul arborat la 1848, până la cântecul „Deşteaptă-te, române”, pe versuri de Andrei Mureşanu, care a devenit Imnul de stat al României după căderea comunismului.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com