La 17 aprilie 1945, la București a încetat să bată inima lui Mircea Streinul, poet și prozator, „stejarul poeziei bucovinene interbelice”.
Viața pământească a lui Mircea Streinul a durat doar 35 de ani. El s-a născut la 2 ianuarie 1910 în satul Cuciurul Mare de lângă Cernăuți. A învățat la Liceului „Aron Pumnul” din Cernăuți, unde, împreună cu alți trei colegi pasionați de literatură, scoate revista „Caietul celor patru”. Și-a continuat studiile de litere, filosofie, drept și teologie la Universitatea din Cernăuți. În 1931, împreună cu Ion Roșea, Gh. Antonovici, George Drumur, Neculai Pavel și mulți alți aderenți ulteriori, creează în capitala Bucovinei gruparea „Iconar”. În colaborare cu Iulian Vesper gruparea își înființează în 1933 și o editură proprie.
Mircea Streinul a debutat în revista „Junimea literară” (în trei numere din anul 1929) cu un fragment de roman. În presa bucureșteană – revista „Capricorn” a lui George Călinescu –debutează la 1 noiembrie 1930 cu un poem. Primul său volum de poeme „Carte de iconar” apare în anul 1933.
Mircea Streinul desfășoară o intensă activitate gazetărească. A fost redactor la „Glasul Bucovinei”, „Argonaut”, „Iconar”, „Fișier”, „Buna Vestire”. În 1934, pentru poemele din volumul „Itinerar cu anexe în vis” a fost distins cu premiul de poezie al Societății Scriitorilor Români, al cărei vicepreședinte va deveni. Din 1938 activitatea poetică a lui Mircea Streinul se încheie și începe seria volumelor de proză, din care se disting romanele „Ion Aluion” (1938), „Drama casei Timoteu” (1941), „Prăvălia Diavolului” (1942) – despre ororile stalinismului după ocuparea Bucovinei în 1940 de către Rusia bolşevică, „Soarele răsare noaptea“ (1943), „Băieţi de fată“ (1944). Mircea Streinul a decedat în condiţii misterioase după invazia bolşevică în România, la data de 17 aprilie 1945, în Bucureşti. Cărţile lui rodiseră, fuseseră doar încredinţate neamului, cu convingerea că „există un destin al creaţiei, care nu poate fi forţat nici în bine, nici în rău“. A fost scriitorul exponenţial al Bucovinei, singurul care a provocat naşterea unei mişcări culturale, nu doar literare, bucovinene.
În numărul 4 din anul curent – 2024 – al publicației „România literară” istoricul literar Alex Ștefănescu semnează articolul „Nimeni ca personaj de roman” despre Mircea Streinul. El scrie: „Mircea Streinul, scriitor bucovinean, a trăit numai 35 de ani (între 1910-1945), dar a reușit să înțeleagă multe despre lumea în care trăia. Născut într-un sat, Cuciurul Mare, și format ca intelectual la Cernăuți, unde a urmat cursurile Liceului „Aron Pumnul“ și a studiat Teologia, a avut prilejul să cunoască diferite medii sociale într-un moment dramatic al istoriei românilor. Personajul principal din romanul său „Soarele răsare noaptea”, publicat în 1943, este un tânăr poet și prozator, Stan Nimeni, și provine și el din comuna Cuciurul Mare de lângă Cernăuți. Poate fi considerat un alter-ego al scriitorului. Sublocotenent de vânători la începutul războiului din 1941, Stan Nimeni este rănit imediat după trecerea Nistrului și lăsat la vatră. În zodiacul său se prevedea că va avea o moarte violentă, dar n-a murit în război pentru că a fost salvat în ultimul moment de ordonanța sa, Culai al lui Mihai Mălai.
Redevenit civil, Stan Nimeni (nume simbolic, sugerând nimicnicia oricărei existențe omenești) predă la o editură din București un nou roman, încasează un avans de 200.000 de lei și se întoarce în comuna lui natală, cu intenția de a începe altfel de viață. Părinții lui muriseră încă dinainte de începerea războiului. Gospodăria lor se află acum în stăpânirea unui moșneag, Durac, care o deține fără forme legale, din timpul administrației sovietice. Cu ajutorul autorităților locale, al preotului Petre Cremene și al șefului de post Buzdugan, tânărul scriitor dornic să trăiască la țară reintră în drepturile sale, dar îl lasă și pe bătrânul Durac să locuiască alături de el, împreună cu cei doi câini ai lui. La început, Stan ia masa la preot, cu care se împrietenise; preoteasa Ana, o femeie tânără și frumoasă, așteaptă primul copil și, împreună cu soțul ei, îi propun lui Stan să-l boteze, iar el primește încântat propunerea. Totul pare să decurgă calm și armonios în satul cu obiceiuri străvechi. Stan își cumpără de la Cernăuți mobilierul de care are nevoie, își ia ca slujitoare o femeie vrednică, Saveta, iar într-o noapte se pomenește și cu Culai, fosta lui ordonanță, demobilizat din cauza unei răni, care vrea să-l slujească în continuare pe fostul stăpân. Apariția lui este oportună, deoarece e primăvară, Stan tocmai s-a apucat de agricultură și are nevoie de ajutor.
Totul pare deci să se desfășoare calm și armonios. Numai că viața din sat are un dramatism latent care până la urmă se manifestă cu violență. Preotul și cu Stan îl ajută pe un sătean să se lase de băutură și să deschidă o cofetărie. Aceasta face însă concurență cârciumii din sat. Urmările sunt neașteptate. Cineva ucide într-o noapte câinii lui moș Durac, care, crezând că autorul este Culai, dă foc grajdului unde acesta dormea în pod. Culai scapă cu viață, însă moșneagul, parcă împins de cineva de la spate, se aruncă în flăcări și piere. O forță malefică face ca fiecare nenorocire să aducă alte nenorociri. De spaima incendiului, preoteasa naște înainte de vreme, iar copilul nu supraviețuiește. Nu mult după aceea, preotul este zgâriat de o pisică turbată și, cu toate îngrijirile date de doctorul chemat din Cernăuți, moare. Preoteasa, rămasă singură, este cerută de nevastă de Stan care se îndrăgostise de ea. Femeia însă îl refuză și se mută la Cernăuți.
Satul în care tânărul scriitor întors de pe front spera să înceapă o nouă viață, senină, își dezvăluie o față întunecată, generată parcă, prin inducție, de energia neagră a războiului. Stan Nimeni ajunge să aibă vedenii și alte semne ale unor tulburări psihice. El părăsește Cuciurul Mare, lăsând gospodăria în seama lui Culai, și se înapoiază la București unde se apucă de scris, dar și de băut. Când află dintr-o scrisoare a lui Culai că Ana se recăsătorește, pleacă de urgență la Cernăuți să o convingă să se răzgândească și să-l accepte pe el, dar totul e în zadar. Participă la nunta ei și are vedenii: i se pare că între cei doi miri se află un mort, preotul, fostul soț al miresei. A doua, suferă un nou acces de nebunie, mai violent, și Culai, fostul lui slujitor devotat, este nevoit să-l împuște. Romanul are deci un deznodământ tragic, spre deosebire de majoritatea romanelor românești inspirate din viața la țară”. O explicație posibilă constă și în firea neliniștită a lui Mircea Streinul, care parcă își presimțea moartea prematură, conchide Alex Ștefănescu.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com