La 21 aprilie 2008 a murit în Canada, sculptorul român Nicăpetre (Petrică Bălănică). Arta lui, considerată o sinteză între clasicitatea lui Michelangelo și modernitatea lui Brâncuși, se remarcă prin varietatea tehnicilor și a genurilor.
Cel care s-a făcut cunoscut, încă de la debut, drept desenator şi sculptor original, de mare valoare a urmat, în perioada 1958 – 1964, cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. În perioada 1953 – 1956 lucrează ca scenograf la Teatrul de Păpuşi din Brăila. Între 1966 – 1968 beneficiază de Bursa „Friedrich şi Cecilia Cutzescu Stork”.
Socotit a fi un continuator al operei marelui Brâncuși, și-a deschis prima expoziţie personală, „Cariatide”, cuprinzând lucrări de sculptură şi desen, în anul 1969, la Galeria Simeza. I-au urmat apoi numeroase manifestări de gen: expoziţiile de sculptură din anii 1970, 1972, 1974, la Galeria Apollo; 1975 expoziţia de desen la Galeria Amfora; 1976 expoziţia de sculptură la Galeriile de artă ale municipiului Bucureşti; 1979 expoziţia de sculptură şi desen la Galeriile de artă Bacău; 1980 expoziţia de desen la Galeria Galateea.
Până în 1980 a publicat o serie de desene în reviste cum ar fi „Luceafărul”, „România Literară”, „Săptămâna”, „Viaţa Românească” sau „Albina” și a ilustrat volumele: „Poeme” de Theodor Balş, „Libertatea de a trage cu puşca” de Geo Dumitrescu, „Veşmânt şi culoare” de Cristina Anghelescu, „Coloana fără sfârşit” de Mircea Eliade. O serie de lucrări de sculptură monumentă pot fi găsite la Măgura Buzăului („A fost aici, odată…” – 1971 și „Zăbală şi paloş” – 1979), iar la Târgu-Jiu a realizat decoraţia exterioară de la sediul primăriei (1971).
Nicăpetre a părăsit România în 1980, iar creația sa, realizată între 1962 – 1980, a fost devastată după refuzul artistului de a reveni în țară. Plecarea din țară a fost legată de o invitație la un simpozion de sculptură în marmură la Skironio (Grecia). După o scurtă trecere prin Grecia şi Italia, Nicăpetre se stabilește în 1981 în Canada, la Toronto. Deși a fost obligat să lucreze ca dulgher sau vopsitor pentru a supraviețui, artistul a continuat să deseneze (ciclul „Artistul și Natura”), să picteze (ciclul „Livezi înflorite”), să scrie (volumul autobiografic „Brăilița – Downtown – via UAP”) și să cioplească în parcuri, în locuri izolate, trunchiuri de copaci răsturnați de furtună și din ce în ce mai rar, în piatră. În 1982 a reușit să expună în Toronto pictură și sculptură, iar în 1985 a avut o expoziție personală de sculptură la „Goethe Institute”. Acesta a fost începutul unei intense activități expoziționale care îi va aduce recunoașterea internațională.
Nicăpetre s-a impus prin varietatea tehnicilor, a genurilor și prin complexitatea operei sale, prezentată în galerii și în alte spații culturale de referință din Canada, SUA, Japonia, Grecia, Germania, Austria. În 1991 a fost distins cu Marele Premiu la Concursul Internațional de Sculptură Henri Moore de la Hakone (Japonia). Lucrarea premiată, „Adam și Eva”, sculptată în marmură, a intrat în colecția Muzeului Regal din Tokio. Este distins la Expoziţia Trienală de Sculptură de la Osaka în 1995 pentru lucrarea în lemn „Devenire”. Pentru Centrul Cultural Românesc din Hamilton (Canada) a sculptat portretele lui Mihai Eminescu (în 1989) și Nae Ionescu (în 2000), ambele în marmură, bustul lui Horia Stămatu (în 2001) în marmură, portretele lui Aron Cotruș (în 2002) și Mircea Eliade (2005), în bronz.
În decembrie 2001, la Brăila, în sediul fostei Case a Colecţiilor de Artă, a fost înfiinţat Centrul Cultural Nicăpetre , pentru a adăposti donaţia sculptorului brăilean.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com