La 22 februarie 1810 s-a născut poetul și fabulistul român, Grigore Alexandrescu. „Pentru întâia oară un veritabil poet român pătrundea cu fantezia în spaţiul cosmic, îmbrăţişa cu gândul toate regnurile, punând întrebări asupra cauzelor, având fiorul imensităţii şi raţionalităţii universului” – așa l-a caracterizat pe Grigore Alexandrescu vestitul istoric literar, George Călinescu.
Viitorul om de litere, Grigore Alexandrescu, a văzut lumina zilei la Târgovişte, în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al lui Mihai Alexandrescu, care a fost vameș și vistiernic, și a Mariei. Rămânând orfan şi sărac, dar cu har deosebit, a învățat limbile greacă şi franceză. Ajuns la București, este elev la pensionul Sfântul Sava, uimindu-și colegii prin cunoștințele în literaturile clasice. A fost coleg cu Ion Ghica și face cunoştinţă cu Ion Heliade Rădulescu. Impresionează pe toţi prin talentul său poetic. Între Alexandrescu și Ghica se leagă o prietenie statornică, pe viață. La 6 martie 1832, are loc debutul său literar al lui G. Alexandrescu, în „Curierul românesc”, cu poezia „Miezul nopţii”.
În anul 1834, se înrolează în armată, devenind sublocotenent (praporgic) în cadrul unui corp de gardă unde se redactau documentele. Cariera sa literară punctează, în anul 1835, publicarea traducerii tragediei „Alzira sau Americanü”, de Voltaire, an în care superiorii din armată îl trimit la Focșani (granița de la acea vreme dintre Moldova și Țara Românească), unde are misiunea de a verifica documentele călătorilor și de a număra vitele care tranzitau hotarul.
În octombrie 1837, își dă demisia din armată și revine la București, fiind găzduit de Tache Ghica. A urmat perioada în care Alexandrescu, scriitorul „îmbrăcat în frac negru verde cu nasturi de metal”, a frecventat societatea bună, balurile, seratele şi localurile la modă, şi în care a cunoscut două poveşti de dragoste, cu Eliza – cu care avusese o relație frumoasă, dar de care se despărțise înainte de 1838 şi care fusese muza sa în poeziile „Eliza”, „Aşteptarea” şi „Inima mea e tristă”, și Emilia – care „doar îi primea omagiile, fără a da la schimb nimic” şi care dorea să fie iubită doar „prietenește”. În anul 1838, îi apare al doilea volum de poezii „Elegii şi fabule” şi tot atunci începe să colaboreze la cotidianul „România”.
Din cauza scrierilor sale „Anul 1840” şi „Lebăda şi puii corbului” este întemniţat. În anul 1842, pleacă, alături de Ion Ghica, la mănăstirile din Oltenia, călătoria fiind sursa de inspiraţie pentru cele mai importante poezii de inspiraţie patriotică pe care avea să le scrie – „Umbra lui Mircea la Cozia”, „Răsaritul lunii la Tismana”, „Mormintele la Drăgăşani” şi pentru un „Memorial de călătorie”.Poezia sa a fost influenţată de ideile care au pregătit revoluţia din 1848. În 1848 Grigore Alexandrescu devine redactor al ziarului „Poporul suveran”.
Grigore Alexandrescu este un poet liric. El scrie meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine. Tonul este extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reuşită este „Umbra lui Mircea la Cozia”. E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităţilor. Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare autonome epistola, meditaţia şi satira. A tradus din Lamartine şi Byron.
La 29 mai 1860, Grigore Alexandrescu se căsătorește cu Raluca Stamati, dar după câțiva ani e lovit de o boală mintală grea. Obligat să se retragă din viața publică și să abandoneze activitatea literară, poetul va supraviețui încă 25 de ani. A murit sărac la București în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah, deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cât m-a mâhnit nepăsarea generației actuale și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com