În ziua de 23 aprilie a anului 1400 a început domnia lui Alexandru cel Bun în Moldova (1400-1432). Dintre toți cei care în jurul anului 1400 râvneau la tronul Moldovei, a biruit spre norocul poporului român, cel mai destoinic, Alexandru, fiul lui Roman, fostul domn. Într-adevăr fericită a fost domnia lui. A durat mult, condiție indispensabilă pentru propășirea instituțiilor, a mărit temelia statului, l-a apărat când a trebuit, a organizat temeinic viața economică, a dat atenție celei bisericești, a căutat să păstreze liniște și pace, lucru rar într-o epocă de necontenite războaie și năvăliri. A fost o domnie cum puține au mai fost în zbuciumata istorie a Moldovei. Din aceste motive el a rămas în istorie cu numele “cel Bun”.
Sub raport teritorial, Alexandru a stăpânit de la Ceremuș (afluent al Prutului, azi în Ucraina) la limanul Nistrului și de la Milcov la Hotin. Încă de la începutul domniei posedă Cetatea Albă, iar după moartea lui Mircea, și Chilia.
Potrivit celor scrise de cronicarul Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Moldovei. Ca și înaintașii săi, a păstrat relații bune cu Polonia. În 1402 încheie un tratat cu Vladislav Jagello, recunoscându-i suzeranitatea. Acest tratat a fost reînoit de mai multe ori, ultima dată în 1411. A încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care sunt atestate orașele Iaşi şi Cernăuţi.
Ca urmare a tratatului din 1402, Alexandru își va trimite trupele în ajutorul polonezilor. La 15 iulie 1410 în una din cele mai cunoscute lupte din evul mediu, la Grunwald, un corp de oaste moldovean ajută armata poloneză să-i înfângă pe trufașii cavaleri teutoni.
Cea mai frumoasă victorie este însă cea de la Marienberg din 1422, tot împotriva teutonilor. Germanii erau superiori numeric. Moldovenii se retrag în ordine într-o pădure apropiată, descalecă și se dau fiecare după un copac, așteptând cu arcurile pregătite atacul teuton. Când aceștia, siguri de victorie, se năpustesc asupra pădurii, sunt primiți cu o ploaie deasă de săgeți. Mulți teutoni sunt uciși sau răniți, ceilalți se retrag în dezordine, urmăriți de modoveni care iau o bogată pradă. Astfel, povestește cronicarul polon, Dlugosz: „Într-un chip minunat, moldovenii cu o ceată de puțini oameni au bătut o oaste mare a dușmanului și s-au întors încărcați cu o pradă uriașă”.
Relațiile cu ungurii au fost mai rezervate, dar nu s-a ajuns la conflict. Spre sfârșitul domniei, când rupe reațiile cu Polonia, chiar se apropie de maghiari. Cu Mircea, domnul Munteniei, a avut cele mai bune relații. Cu fii acestuia, Mihail, Radu Praznaglava (Chelul) și Alexandru-Aldea a fost în raporturi bune. Doar cu Dan al II-lea, adversar al urmașilor lui Mircea, a avut două războaie victorioase în 1429 și 1430. Tot Dan al II-lea provoacă și atacul nereușit al turcilor împotriva Cetății Albe în 1420, aceasta fiind prima luptă dintre moldoveni și turci. Cu tătarii n-a avut conflicte. Chiar a fost ajutat de ei în expediția anti-polonă din 1431. Astfel, politica externă a lui Alexandru cel Bun a fost una defensivă, singura excepție fiind ocuparea Chiliei, port de o importanță strategică deosebită în istoria economică a românilor.
A obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de la Constantinopol. În 1402 (după alți istorici în 1415) a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Inițial, moaștele au fost depuse la biserica din cartierul Mirăuți din Suceava, după care au fost mutate mai târziu la mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Acest eveniment al aducerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, are o însemnătate deosebită în conștiința publică a poporului român, fiind zugrăvit în multe din frescele bisericilor și mănăstirilor din Moldova.
Pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun cunoaște o dezvoltare viața culturală. Activitatea și scrierile călugărului Grigore Țamblac sunt marcante, acesta era un bulgar din Târnovo. În 1401 este trimis de Patriarhia din Constantinopol pentru a pune capăt conflictului bisericesc și după ce își termină misiunea rămâne în Moldova. Domnul îl face stareț al Neamțului și „prezviter al marii biserici al Moldovlahiei”. La Suceava, Țamblac ține în slavonă – limba oficială a țării – 21 de predici, copii fiind în Rusia și în sudul Dunării. Este autorul hagiografiei (biografiei) „Viața Sfântului Ioan cel Nou” (negustor martirizat de tătari pe la 1300, fiindcă nu dorea trecerea la Islam). După ceva vreme, Țamblac se duce în Lituania și este ales chiar mitropolit al Kievului. Pentru episcopul catolicilor, s-a zidit o frumoasă biserică la Baia, iar armenilor le-a dat în 1401 un hrisov prin care le recunoștea episcopatul de la Suceava.
Lunga sa domnie — de 32 de ani — a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a domnului moldovean, care a menținut echilibrul între Ungaria şi Polonia. Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia și Ungaria şi este înmormântat la mănăstirea Bistriţa. În urma lui au rămas mai mulți fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com