La 23 iunie 1834 s-a născut Alexandru Odobescu, prozator și istoric român, membru al Societății Academice Române. Ca scriitor, Alexandru Odobescu aparţine perioadei literare postpaşoptiste (1860 — 1870), alături de alţi doi mari scriitori români – Nicolae Filimon şi B. P. Hașdeu.
Alexandru Odobescu (1834-1895) a fost ministru al monumentelor (1863-1864), și profesor de arheologie la Universitatea din București. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei („Istoria arheologiei”, 1877) și al unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa, descoperit în perioada profesoratului său. A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene („Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor”, 1861).
Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, la București. Era al doilea copil al lui Ioan Odobescu, generalul de la 1848 care s-a împotrivit mișcării revoluționare, și al Ecaterinei Caracaș, fiica doctorului în medicină Constantin Caracaș. Educația și-a început-o în casa părintească, fiind elevul institutorului Bârzotescu. În 1848, Alexandru Odobescu devine elev al Colegiului Sf. Sava, în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru, urmașul lui Gheorghe Lazăr. Aici i-a avut colegi pe Theodor Aman, viitorul mare pictor, și pe Alexandru Sihleanu, poetul „liră de argint”, așa cum l-a caracterizat Eminescu în „Epigonii”. Din această perioadă datează prima sa încercare literară: „Mihai Viteazul”, înfățișare dramatică în trei părți.
În 1850 merge la studii în Franța, la College de France din Paris, unde îi are ca profesori, printre alții, pe cunoscuții istorici Jules Michelet și pe Edgar Quinet, susținători ai cauzei naționale a românilor din Principatele Dunărene. În timpul studiilor de la Paris a aderat la Societatea Studenților Români. Împreună cu alți studenți români de la Paris, la 14 februarie 1851 înființează Junimea Românească, societate politică și culturală a studenților români din Franța. Odobescu se află în preajma revoluționarilor români exilați (Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Gheorghe Magheru).
El a editat principala operă a lui Bălcescu „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, adăugându-i o prefaţă, care reprezintă prima sinteză asupra vieţii şi activităţii marelui istoric şi revoluţionar. Sub influența ideilor revoluţionarilor exilaţi, tânărul Al. Odobescu a publicat în revista „Junimea română” articolul „Muncitorul român.” În acest articol, după ce descrie farmecul Bărăganului, în care „se aude, din timp în timp, câte un glas duios, cântând o doină tristă şi melancolică”, scriitorul formulează idei noi şi revoluţionare: „Negreşit, muncitorul e stâlpul României. De la dânsul să învăţăm a ne iubi patria. Dar a sosit timpul ca România să formeze toată o singură şi puternică naţiune, care se va destinde pe amândouă poalele Munţilor Carpaţi”…
Tot atunci scrie poezia „Odă României”, realizată în manieră romantică pe baza antitezei trecut-prezent. Tot în perioada studiilor de la Paris a scris articolul „Bazele unei literaturi naţionale”, în care îşi precizează concepţia despre literatură. Mergând pe linia programului stabilit de revista „Dacia literară”, scriitorul Odobescu dezvoltă ideea caracterului popular al literaturii, afirmând că literatura „înalţă şi lărgeşte ideile unui popor şi curăţeşte morala unei societăţi”.
După anul 1855, când s-a întors în ţară, a scris nuvelele istorice „Mihnea-Vodă cel Rău” (1857) şi „Doamna Chiajna” (1860), ambele fiind influențate de nuvela lui Costache Negruzzi, după cum însuşi autorul mărturiseşte. Opera literară de referință a lui Al. Odobescu este, fără îndoială, „Pseudokinegetikos”- o scriere cu totul originală. Autorul îşi numeşte cartea drept „epistolă scrisă cu gând să fie precuvântare la cartea Manualul vânătorului”. Această carte aparţine unui prieten al lui Odobescu, numit C. C. Cornescu, care-i ceruse să scrie o prefaţă la „Manualul vânătorului”. Plecând de la acest pretext, Odobescu brodează pe tema vânătorii un excepţional eseu în care este oglindită vânătoarea în principalele ramuri ale artei: muzică, pictură, sculptură, literatură, din toate timpurile şi de pe toate meridianele. Impresionează erudiţia autorului în ceea ce priveşte câmpul vast al culturii universale, talentul de scriitor şi pregătirea în domeniul artelor. Impresionează, de asemenea, paginile descriptive, tablourile de natură, cum este, de pildă, descrierea Câmpiei Bărăganului.
Capodopera lui Al. Odobescu, eseul „Pseudo-kinegetikos” este lucrarea unui umanist de tip clasic, nuanţat colorată de romantismul paşoptist şi, mai ales, de creaţia folclorică naţională, care-i dă nota specifică. Stilul acestei capodopere este acela al unui cărturar presărat cu expresii populare, este stilul omului de mare cultură, al savantului.
La 10 noiembrie 1895, „ajuns la disperare, din cauza bolii, Odobescu se sinucide», printr-o supradoză de morfină.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com