La 26 aprilie 1775, în urma convenției încheiate între Imperiul Otoman și Austria, Bucovina intră în componența Imperiului Habsburgic. Denumirea ca nume propriu a intrat oficial în uz în 1774, odată cu anexarea de către Imperiul Habsburgic. Alte nume folosite pentru o scurta perioadă au fost Arboroasa, Plonina sau Cordun. Numele de «Bukowina» provine din cuvântul slav pentru fag („buk”) și a sufixelor slave «-ov» și «-ina», astfel termenul „Bucovina” se poate traduce prin „Țara fagilor”.
Termenul bucovina ca nume comun, în sensul de pădure de fagi, apare prima dată într-un document emis de domnul Moldovei, Roman I Mușat, la 30 martie 1392, prin care dăruiește lui Ionaș Vitezul trei sate, aflate pe apa Siretului, „în sus până la bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuți…”.
Cei 144 de ani de stăpânire austriacă în Bucovina au avut un bilanț contradictoriu pentru populația românească. Pe de o parte, teritoriul scos de sub influența otomană a cunoscut o lungă perioadă de pace, chiar și în timpul războaielor napoleoniene, fiind ferit de invaziile turcilor sau ale rușilor. Mai mult: integrată în Imperiul Habsburgic, Bucovina a fost influențată direct și mai rapid de ideile moderne europene.
Administrația austriacă a modernizat instituțiile, a introdus separarea justiției de administrație, a stimulat dezvoltarea economiei, încurajând agricultura, meșteșugurile și comerțul. Pe de altă parte, românii ortodocși au fost ținta unor abuzuri ale administrației, care au generat migrații, masive în anumite perioade, spre Moldova. În această perioadă, principalele pârghii de conducere ale vieții politice, culturale și economice, ale administrației și justiției au fost acaparate de austrieci, care au încurajat colonizarea și imigrația, transformând Bucovina dintr-o regiune locuită preponderent de români într-un mozaic multietnic.
Stăpânirea austriacă în Bucovina poate fi încadrată în trei mari etape. În perioada administrației militare (1774-1786), provincia a fost condusă de un general, care avea și atribuții de consilier imperial. Acesta avea reședința la Cernăuți și era sprijinit de un aparat ofițeresc. În perioada administrației civile galițiene (1786-1848 și 1850-1861), provincia Bucovina a fost desființată, fiind alipită Galiției și condusă de un „căpitan districtual”. În perioada 1861-1918, provincia Bucovina a fost reînființată, primind statut de ducat autonom, cu o dietă proprie, o stemă și reprezentanți aleși în parlamentul de la Viena.
După 1848, populația Bucovinei a crescut accelerat, de la 377.000 de locuitori până la 511.000 în 1869. Această creștere a fost susținută în continuare de imigrație, în timp ce numărul românilor s-a diminuat în această perioadă. Dacă la 1848 în Bucovina locuiau circa 209.000 de români (peste 55% din totalul populației), până la 1869 numărul lor s-a redus cu 2.600 de persoane, reprezentând numai 40,5% din totalul populației. În schimb, numărul rutenilor a crescut de la 109.000 la 186.000 de locuitori, ajungând să reprezinte 36,4% din totalul populației. Românii și rutenii constituiau marea masă a țărănimii, în timp ce funcționarii, arendașii, industriașii, comercianții sau muncitorii calificați făceau parte din rândul celorlalte etnii – austrieci, germani, evrei, armeni, polonezi, slovaci etc.
Şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, economia Bucovinei a rămas preponderent agro-silvică. După 1848 s-au produs semnificative mutații în sectorul agricol, finind desființate claca și corvezile feudale. De asemenea, o parte dintre țărani au fost împroprietăriți cu peste 80.000 de hectare de teren din Fondul Bisericesc. Revoluția industrială s-a resimțit și în acest colț al Imperiului Habsburgic, diversificând și amplificând rețeaua producătorilor industriali și accelerând schimburile comerciale și urbanizarea. Pe lângă orașele vechi, Cernăuți, Suceava, Siret, acum au căpătat oficial un statut urban numeroase localități, printre care Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc, Vama, Vișnița, Coțmani etc. Rețeaua drumurilor a crescut și s-a diversificat, în 1863 ajungând la circa 1.700 km, iar între 1865 și 1869 a fost construită prima cale ferată, de o companie din Galiția.
Dacă în perioada 1821-1848 s-au înființat numai 14 școli noi, între 1849 și 1862 s-a creat o adevărat rețea, fiind construite 81 de școli. La Cernăuți a fost înființată prima catedră de limba și literatura română, al cărei titular a devenit, în 1849, Aron Pumnul. În 1860 a fost inaugurat un liceu nou la Suceava. În 1873 a fost înființată la Cernăuți o școală superioară de meserii, cu secțiile de construcții și chimie industrială, iar doi ani mai târziu a fost creată Universitatea din Cernăuți.
Modificările politice de la Viena, respectiv abandonarea regimului neoabsolutist (1860) și înlocuirea lui cu liberalismul, apoi cu dualismul (1867), au influențat direct Bucovina. Dispusă să facă compromisuri, administrația centrală a acordat autonomie Bisericii ortodoxe și egalitate în drepturi pentru români. Cu toate acestea, populația românească a fost defavorizată în continuare prin continuarea politicilor care încurajau colonizarea și imigrația. Dacă în 1786, românii reprezentau 68% din totalul populației provinciei, procentul lor a scăzut în 1910 până la 34,4%, din cei 800.000 de locuitori ai Bucovinei. În rândul imigranților, ponderea cea mai mare a fost deținută de ruteni (ucraineni), evrei și germani. De remarcat faptul că numărul germanilor a înregistrat o scădere semnificativă între 1890 și 1913, date fiind emigrările în Statele Unite și Canada.
(V.K)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com