În ziua de 26 ianuarie anul 1944 a murit Smaranda Gheorghiu, scriitoare, publicistă, militantă activă în mişcarea feministă a epocii, membră a mai multor societăți culturale, considerată educatoare a poporului.
Este cunoscută și sub numele de Maica Smara, aşa o numea Veronica Micle. Smaranda era nepoata lui Grigore Alexandrescu şi descendentă a familiilor boiereşti Andronescu şi Vlădescu. Smaranda Gheorghiu s-a născut la jumătatea secolului XIX: tatăl ei era moșier și avea vii, iar mama ei era soră de general, plimbată prin muzeele Europei. De la mamă, Alexandrina, a moștenit pasiunea pentru călătorit. Smaranda a fost cea mai mare din paisprezece frați, așa că, celor zece care au supraviețuit, le-a fost în multe privințe o a doua mamă. Clasele primare le-a făcut „la școala de la Curtea Domnească” din Târgoviște, apoi a absolvit liceul la Școala Centrală din București, școală pentru fetele de „familie bună”. Cum se purta în epocă, părinții au decis s-o mărite fără s-o întrebe și pe ea, cu profesorul George Gîrbea, fondator al gimnaziului din Târgoviște. Cam zece ani a durat căsnicia — și n-a mers ca pe roate. Înainte să-și părăsească definitiv primul soț, la începutul anilor 1880, Smara i-a citit acestuia toată biblioteca. În scurt timp, avea să organizeze „serate” literare cu cele mai mari nume ale epocii, printre care Caragiale, Coșbuc și Vlahuță.
După divorț, Smaranda s-a mutat la Sinaia, unde tocmai se deschisese o școală nouă. Toată viața a lucrat în învățământ — a început ca învățătoare și a ajuns inspectoare. Despre școală avea să scrie că e o neîntreruptă „ucenicie, care îţi răpeşte timp, energie, jertfă, oferindu-ţi în schimb sentimentul datoriei împlinite”.
La jumătatea anilor 1880, trecută de 30 de ani, Smara era un nume pe scena culturală a capitalei. Atunci și-a cunoscut și cei mai importanți aliați și prieteni: pe poetul Mihai Eminescu, și el tot inspector școlar în perioada respectivă, și pe iubita acestuia, Veronica Micle. În 1888, cu un an înainte de moartea celor doi, Smaranda Gheorghiu debutase cu volumul de poezii Din pana suferinței. Avea o aplecare către tragism, umbla în haine negre, de călugăriță, și petrecea mult timp în biserici și mânăstiri. Asta i-a inspirat pe Micle și Eminescu s-o numească Maica Smara, un nume care a însoțit-o pentru tot restul vieții.
La schimb, Smaranda a făcut tot ce-a putut să le păstreze celor doi amintirea vie. A publicat o monografie despre viața Veronicăi Micle, cea pe care azi ne-o amintim mai mult drept muza poetului național. Smara a insistat că Micle a fost poetă cu drepturi depline, care a contribuit la rândul ei la curentul romantic din poezia română. Iar în 1891, când a donat statului un bust de bronz dedicat Veronicăi, a devenit și prima femeie care a luat vreodată cuvântul pe scena Ateneului Român.
În 1896 Smaranda Gheorghiu a susținut printre primele două prelegeri feministe din România: „Feciorii și fiicele noastre” și „Inteligența femeii”. În cea dintâi critica educația dată copiilor din familiile avute, lăsați adeseori pe mâna guvernantelor, și susținea că învățătura trebuie să fie strâns legată de viață. În cea de-a doua, se arăta indignată de cei care consideră că femeile nu dispun de inteligență și-s bune doar de mame și soții. Le încuraja pe femei să învețe meserie, să citească și să călătorească și îi combătea pe cei care spuneau că o femeie nu poate fi filosof, militar, deputat, ministru sau senator. Avocata Ella Negruzzi avea s-o recunoască pe Maica Smara drept „cea dintâi feministă de la noi”.
Maica Smara a fost una dintre primele românce care au călătorit prin lume ca să-și expună credințele. A fost vice-preşedinta primului Congres Internaţional al Uniunii Universale a Femeilor din Paris (1900). La conferințe internaționale, a vorbit înflăcărat despre pacifism și a propus ca tinerii să fie educați într-un spirit anti-război. În 1912 și-a publicat primul roman, cu teme feministe, „Fata tatii”. Multă vreme, a circulat despre ea legenda că ar fi fost prima româncă ajunsă în cel mai nordic punct al planetei, probabil pentru că a publicat în 1932 cartea „O româncă spre Polul Nord”. În fapt, cartea relatează călătoria Smarandei Gheorghiu din 1902, prin Danemarca, Suedia, Norvegia și Finlanda. A ajuns la Capul Nord, unul dintre cele mai nordice puncte ale Europei continentale, dar care se află, totuși, la 2.000 de kilometri de pol.
Cea care militase pentru abolirea războiului a murit pe 26 ianuarie 1944, în toiul celei de-a doua conflagrații mondiale. Radu Rosetti scrie că ultimul ei gest a fost să doneze 100.000 de lei „Societăţii institutorilor, pentru a se cumpăra cărţi elevilor săraci”. În urma Smarandei Gheorghiu au rămas două busturi: unul în Parcul Mitropoliei din Târgoviște, față-n față cu cel al lui Tudor Vladimirescu, ridicat prin eforturile ei, și unul pe o alee din Parcul Cișmigiu, inscripționat „Educatoare a poporului”. O școală din Târgoviște îi poartă numele. Dar poate cel mai cunoscut lucru care ne-a rămas de la Maica Smara — deși puțini știu că e creația ei — e „Cântecul școlarului”:
„Vine, vine primăvara,/ Se aşterne-n toată ţară./ Floricele pe câmpii,/ Hai să le-adunăm, copii…”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com