La 30 ianuarie 1926 a decedat Bucura Dumbravă, prozatoare română, prima femeie care ajunge pe Vârful Omu. Iar un vârf din Munţii Bicegi a fost numit în cinstea ei – Vârful Bucura cu o înălţime de 2.503 metri.
S-a născut la Bratislava în 1868, având numele real Fany Seculici. Limba sa maternă era germana. Familia ei s-a mutat la Bucureşti în 1873. A învățat carte la Sinaia și apoi la București. Pe când se afla într-o vacanță la Sinaia, tânăra de 14 ani i-a citit câteva poezii proprii în limba germană reginei Elisabeta a României, care a încurajat-o să continue, a invitat-o de mai multe ori la Castelul Peleş și a sprijinit-o din punct de vedere material. A învățat apoi la un pension german din București, unde a studiat și limba română. Sub influența lui Carmen Sylva (pseudonimul literar al reginei Elisabeta), devine interesată de natura României, de literatura și folclorul românesc. Contactul cu folclorul şi cultura română o determină să scrie romanele „Pandurul” şi „Haiducul”, despre Tudor Vladimirescu şi Iancu Jianu. Cele două romane sunt scrise mai întâi în germană şi distribuite în spaţiul germanofon, iar apoi sunt traduse în limba română. Scenariul filmului „Iancu Jianu zapciu – Iancu Jianu haiduc”, regizat de Dinu Cocea în 1981, cu Adrian Pintea în rolul principal, are ca bază cartea „Haiducul”.
Criticul Ilarie Chendi se arăta uimit de modul strălucit în care Seculici scoate la iveală în aceste romane trăsăturile ţăranului român, cu „anticul şi neabătutul său drum în viaţă”.
În 1905, împreună cu politicianul Vintilă Brătianu, înfiinţează societatea „Chindia”, al cărei scop era prezervarea portului naţional şi al cântecelor populare, precum şi popularizarea lor. Petrecând multă vreme la Peleş, ia parte la drumeţii şi se îndrăgosteşte de munte. Literatura de călătorie o influenţează, la rândul său. Citeşte cu asiduitate din Odobescu, Vlahuţă, Hogaş şi Nicolae Iorga şi devine membră a societăţii „Junimea”. Adoptă pseudonimul Bucura Dumbravă, iar pentru „merite literare” avea să primească medalia „Bene Merenti” clasa I, instituită de regele Carol I în 1876 şi acordată pentru merite în cultură. Societatea „Chindia” a funcționat până la Primul Război Mondial.
Pasionată de munte, Bucura Dumbravă pleca în fiecare primăvară la Sinaia. În lunile de toamnă și de iarnă studia colecția de manuscrise a Academiei Române. Sub influența drumețiilor montane, Bucura Dumbravă scrie prima carte în limba română, „Cartea munților” (București, 1920), care este un amestec poetic de îndrumări pentru organizarea și efectuarea de drumeții și de note de călătorie. Ea a fost caracterizată de Perpessicius drept un „adevărat vademecum al drumețiilor”. Iar Emanoil Bucuța a apreciat astfel lucrarea Bucurei Dumbravă: „Cartea munților” e cea mai frumoasă floare sădită în grădina literaturii românești, pe care Bucura a adus-o din drumuri de treizeci de ani. Cu ea, scriitoarea ne însoțește de acum neîntrerupt și va mai însoți multe rânduri de oameni, după noi, atât în cățărările pe piatră, cât și în citirile din ceasurile de odihnă”.
În ultimii ani ai vieții, Bucura Dumbravă a început să fie preocupată de studiul teosofiei, iar în anul 1925 a înființat prima lojă teosofică din România, „Frăția”, care funcționa chiar în locuința ei de pe Calea Dorobanți din București și pe care a condus-o până la moartea sa.
Bucura Dumbravă a murit în ianuarie 1926, într-un spital din Port Said, în Egipt, dar înainte de a muri le-a spus asistentelor că numai vederea munților ar mai putea să o însănătoșească.
Revista „Convorbiri literare” a scris la moartea ei: „Din drumul lung ce trebuia s-o readucă din Indiile îndepărtate, Bucura Dumbravă nu s-a mai întors. În lupta cu frigurile Gangelui, trupul ei a fost învins şi a poposit pe veci în Port-Said, unde rămăşiţele ei pământeşti odihnesc în ţintirim străin. Din curata ei trecere pe acest pământ rămân opere care-i asigură un loc de cinste în literatura ţării ei adoptive. Pandurul şi Haiducul, deşi scrise în limbă străină, oglindesc admirabil mediul românesc, pe care ni-l redau cu mai multă obiectivitate, poate, dar nu cu mai puţină căldură decât a unui băştinaş. „În ele simţim farmecul pământului, puterea strămoşească a poporului, creşterea şi propăşirea lui împotriva vijeliilor şi a asupririlor prin care a trecut” ne spunea Carmen Sylva, care atât de mult a preţuit şi a iubit pe Bucura Dumbravă.
Din nefericire, a treia parte, ce urma să încheie această trilogie vitejească a poporului român, a rămas neterminată, ca şi multe alte lucrări ale acestei neobosite „albine culegătoare”.
În ultima-i operă, aşternută de-a dreptul pe româneşte şi închinată tineretului, în „Cartea Munţilor”, se dezvăluie întreaga-i şi neţărmurita-i dragoste pentru natură în mrejele căreia ştie să prindă chiar pe cei mai sceptici dintre cititori”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com