„Românie, Românie,/ Ce-ai lăsat ruşii să vie”
La următoarea şedinţă a Cercului de limbă şi literatură română, lucrările căreia s-au desfăşurat în Sala de festivităţi a căminului studenţesc de pe fosta stradă Stasiuk a oraşului Cernăuţi, participanţii au confirmat relatările anterioare ale lui Dumitru Covalciuc referitoare la paginile de suferinţă din istoria ţinutului natal, oglindite în folclorul deportaţilor. Arcadie Opaiţ a menţionat că rudele sale, în noaptea infernală de 12 spre 13 iunie 1941, au fost scoase din casele lor şi duse, în vagoanele staliniste pentru vite, în nordul Kazahstanului, unde multe dintre ele şi-au găsit mormântul. Deportaţii, fiind înstrăinaţi, lipsiţi nu numai de avere, ci şi de nume, de neam, de demnitate, de datini, obiceiuri, credinţă, murind de foame şi frig, sugrumaţi de mizerie şi batjocură, treceau în lumea veşniciei cu o mare durere în suflete: „Românie, Românie,/ Ce-ai lăsat ruşii să vie,/ Să ne ducă-n pribegie?/ Că vin nesfârşită brumă/ Şi norocul ni-l sugrumă,/ Sugruma-i-ar foc şi ciumă./ Lanţul gleznele ne strânge,/ Plânge tot românul, plânge,/ Prutul duce numai sânge”. Viitorul poet a subliniat că părinţii săi, în perioada interbelică, au avut 46 de hectare de pământ arabil şi 14 hectare de pădure. Totodată, în posesia lor se afla o batoză cu motor, cu ardere internă, cumpărată în 1938, în oraşul Viena, folosită în timpul lucrărilor agricole. Reieşind din faptul că erau gospodari înstăriţi, vor fi declaraţi de către reprezentanţii dictaturii staliniste „duşmani ai poporului” şi persecutaţi. Părinţii au suferit şapte ani în pustiul stepelor kazahe, bătute de vânturi sălbatice şi de ierni îngheţate, îndurând toate nelegiuirile bolşevicilor.
„Condamnaţii purtau numere pe spate, la pantaloni, pe fuste, pe căciuli şi pe mâneci”
La şedinţa Cercului a luat parte şi docentul Mihai Dăscălescu, care în ziua de 26 iunie 1941 este arestat de către reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS. La acea vreme fostul avocat locuia în vechea capitală a Bucovinei istorice, pe strada Cuciurul Mare, nr. 7. Românul s-a născut la 27 octombrie 1910, în localitatea Bursuceni, judeţul Botoşani al României, într-o familie de muncitori. Când împlinise opt anişori, Mihai a trecut pragul şcolii primare din satul natal, sorbind cu nesaţ din izvorul nesecat al cunoştinţelor timp de trei ani. Îşi continuă studiile primare în localitatea Dumbrăveni, acelaşi judeţ, baştina scumpei sale mame, Ecaterina Langa. Tatăl său, Vasile Dăscălescu, muncitor la căile ferate, în 1922 este transferat în fostul judeţ Hotin, îndeplinind diverse funcţii în cadrul gărilor feroviare din satele Vancicăuţi şi Mămăliga, încadrate la 1940, în componenţa regiunii Cernăuţi a RSS Ucrainene. Absolvind şcoala primară, se înscrie, în 1923, la Liceul „Aron Pumnul” din oraşul Cernăuţi, unde se va adânci în lumea miraculoasă a gândirii umane până în 1930, când devine student al Universităţii Cernăuţene, Facultatea de Drept. În perioada anilor 1931-1932 îşi satisface serviciul militar în termen în cadrul Regimentului 4 Vânători, dislocat în orăşelul Lipcani, aflat, în perioada sovietică, în componenţa RSS Moldoveneşti.
După terminarea studiilor universitare, la 1934, tânărul Mihai Dăscălescu lucrează la biroul avocatului Constantin Rădulescu din Cernăuţi în calitate de practicant. Tot în acelaşi an se stabileşte cu traiul în oraşul Hotin, ocupându-se cu avocatura. Activitatea sa politică a început la 1933, când Dăscălescu devine membru al Partidului Radical-Ţărănist Român. Datorită calităţilor sale deosebite, spiritului întreprinzător şi principialităţii în fapte, peste doi ani, avocatul Mihai Dăscălescu este ales preşedinte al organizaţiei judeţene Hotin a partidului amintit.
La 28 iunie 1940, când în Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa este instaurată dictatura stalinistă, el revine la Cernăuţi, împreună cu soţia sa, Maria, născută în 1909. Rămas fără mijloace de existenţă, înaintează cerere comisiei sovieto-române cu rugămintea să fie repatriat în Ţara-i natală. Rezolvarea adresării sale va fi tărăgănată de către organele locale de resort pe parcursul unui an de zile şi, odată cu începerea operaţiunilor militare între România şi fosta Uniune Sovietică, este întemniţat în straşnica închisoare cernăuţeană, fiind acuzat de activitate antisovietică. Va fi evacuat în regiunea Sverdlovsk din Federaţia Rusă, cătunul Sosva, unde interogatoriile au durat 13 luni. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, prin decizia nr. 85-S din 17 octombrie 1942, îl condamnă la 10 ani de detenţie într-un lagăsr stalinist de muncă corecţională.
În ziua de 13 iunie 1947, Dăscălescu, după şase ani de suferinţă, în timpul cărora a doborât copaci în pădurile seculare din Uralul îndepărtat, unde durata iernii trecea ca un fior rece prin sângele lui, iar cerul de gheaţă îi trezea în suflet dorul de Patrie şi de vară, de meleagurile mândre, unde trăiau părinţii, fraţii şi sora, înaintează Procurorului General al Uniunii Sovietice o scrisoare, în care roagă să fie reexaminat dosarul penal, motivând că în timpul cercetărilor au fost comise unele greşeli din partea anchetatorilor. La 23 iulie, acelaşi an, a doua scrisoare este trimisă lui Molotov, unul dintre liderii statului sovietic. Ea conţinea informaţia că Mihai Dăscălescu e cetăţean al României, fiind condamnat pentru fapte, pe care nu le-a săvârşit. În urma acestor adresări, sunt efectuate cercetări suplimentare şi Comisia Specială de pe lângă Ministrul Securităţii de Stat al URSS, prin decizia nr. 1 din 3 ianuarie 1948, îl pune în libertate pe deţinutul politic.
Cu lacrimi în ochi a primit fostul avocat această veste. Părăsind pământul îngheţului veşnic, a pornit spre Bsarabia însorită şi plină de verdeaţă, oprindu-se în oraşul Bălţi, azi în Republica Moldova. Pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele, devine lucrător al unor ateliere de legat cărţi. Începând cu luna ianuarie a anului 1952, dăscăleşte în diverse şcoli din raionul Chişcăreni. Întorcându-se în regiunea Cernăuţi, va fi numit profesor de limba română şi franceză la Şcoala Medie din Carapciu, în trecut raionul Hliboca.
Sentimentul nedreptăţii îi rodea sufletul, fiindcă el, vinovatul fără vină, a zăcut şapte ani în cazematele bolşevice, suferind de foame, boli şi frig. Conştiinţa nu putea să se împace cu faptul că numele lui rămâne pângărit în continuare. Pune mâna pe condei şi înaintează, în 1963, o plângere Procurorului General al URSS. După unele cercetări, efectuate de către reprezentanţii organelor de resort, Judecătoria Regională Cernăuţi adoptă, la 7 decembrie 1963, hotărârea privind reabilitarea lui Mihai Dăscălescu, la acea vreme lector la Universitatea de Stat din Cernăuţi.
Supravieţuind în Gulagul sovietic, Mihai Dăscălescu a lăsat urmaşilor preţioase mărturii despre închisorile şi lagărele staliniste, unde cerberii comunişti îşi băteau joc de osândiţi în modul cel mai sălbatic. În una din ele, citită pentru prima dată la şedinţa Cercului de limbă şi literatură română, în 1972, se menţionează următoarele: „Pe teritoriul lagărului condamnaţii purtau numere pe spate, la pantaloni, pe fuste, pe căciuli şi pe mâneci. Reprezentnţii administraţiilor se adresau către deţinuţi strigând numărul, fără a-i interesa că după acest număr se află un om cu durerile sale, cu lumea lui lăuntrică. Spre locul de muncă şi înapoi, osândiţii erau duşi în rânduri câte cinci, ţinându-se unul pe altul de braţ. În timpul mişcării se interzicea categoric să privească cineva în părţi sau în sus. Capetele trebuiau ţinute în jos, privind numai sub picioare. Pentru cea mai mică încălcare a acestei rânduieli, era pedepsit întregul şir, Oamenii primeau ordin să se culce cu faţa la pământ, de cele mai multe ori în glod, băltoace, zăpadă, iar soldaţii din escortă îi stâlceau în bătăi. Deţinuţii care întârziau la apelul de dimineaţă sau refuzau să iasă la lucru, indiferent din ce pricină, erau înhămaţi la o căruţă cu două roţi, încărcată cu pietre, şi mânaţi pe teritoriul lagărului până ce cădeau sleiţi de puteri. După această procedură erau udaţi cu apă, maltrataţi şi băgaţi la carceră”.
Docentul Mihai Dăscălescu s-a adresat către cei prezenţi la şedinţa Cercului, sfătuindu-i să formeze „o grupă de studenţi pentru ca aceştia să ridice problema reabilitării celor represaţi în faţa organelor corespunzătoare”. Fostul deţinut politic ştia că sunt mulţi studenţi „care aveau idei comune, erau gata să continue strângerea materialelor despre jertfele sistemului totalitar”. Tinerii, realizând sfaturile profesorului universitar, considerau că se ocupă „de probleme umanitare”, aşteptând că vor „primi sprijinul de la organele de partid şi sovietice locale”.
„Bucovină, Bucovină,/ Eşti ca floare din grădină”
În timpul acelei şedinţe, studenţii au povestit că în vara anului 1972, când a început vacanţa cea mare şi tinerii părăsind aula universitară s-au reîntors în satele lor cu gândul să le ajute părinţilor la munca istovitoare a câmpului, colaboratorii Academiei de Ştiinţe a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti au hotărât să desfăşoare în regiunea Cernăuţi o expediţie pentru culegerea folclorului cu tematică civică, în care să fie elogiat chipul lui Lenin, reflectată forţa îndrumătoare a Partidului Comunist şi marea prietenie dintre oamenii de diferite naţionalităţi din Bucovina Sovietică. Se apropia cea de a 50-cea aniversare a constituirii fostei Uniuni Sovietice şi savanţii au primit indicaţiile necesare din partea organelor de conducere. În procesul de adunare a creaţiei populare orale sunt antrenaţi studenţii de la Universitatea de Stat din Chişinău şi colegii lor de la Facultatea de Filologie a Universităţii cernăuţene. Tinerii, după cum vor menţiona savanţii cernăuţeni, au adunat cântece despre „bucuria vieţii noi, colhoznice”, când „oamenii muncii din Bucovina proslăvesc uriaşa forţă a prieteniei popoarelor sovietice” şi „marile transformări ale plaiului natal au putut fi realizate numai datorită reunirii Bucovinei de Nord cu Patria-mamă-Ucraina Sovietică”: „Bucovină, Bucovină,/ Eşti ca floare din grădină,/ Eşti frumoasă şi bogată,/ Cum n-ai fost tu niciodată,/ Că de când noi am dat mâna/ Strâns uniţi cu Ucraina,/ Cerul ni s-a limpezit/ Şi ni-i traiul fericit./ Lenin ne-a călăuzit/ Şi partidul ne-a unit./ Cântă fluieraş cu dor/ Hora colhoznicilor!”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com