„Respectând învăţăturile creştine”
Arcadie Opaiţ, cu „o traistă de vise albastre” şi „o carte cu foi încă nescrise”, a ajuns în regiunea Tiumen, care se întinde de la ţărmul Oceanului Îngheţat de Nord până la graniţa cu Kazahstanul, având o lungime de peste 2 mii şi o lăţime de circa o mie şi jumătate de kilometri. Acest ţinut al Federaţiei Ruse cuprinde în componenţa sa păduri seculare ale taigalei siberiene şi întinsuri nesfârşite ale tundrei nordice, unde la sute de verste nu se vede niciun semn de viaţă omenească. A ajuns patriotul român în inima Siberiei, unde au fost trimişi buneii şi părinţii noştri, mormintele orfane ale cărora au rămas să dăinuie ca o veşnică amintire despre vremurile trecute. „Pomeneşte, Doamne, pe cei ce întru nădejdea Învierii şi a vieţii celei ce va să fie au adormit, părinţi şi fraţi ai noştri, şi pe toţi cei care întru dreapta credinţă s-au săvârşit, şi iartă-le lor toate greşelile pe care cu cuvântul sau cu fapta, sau cu gândul le-au făcut. Şi-i aşează pe ei, Doamne, în locuri cu verdeaţă, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată durerea, înstrăinarea şi suspinarea”.
Tânărul ştia că „inima omului este ca şi pământul: poţi semăna, poţi planta, poţi construi ce vrei la suprafaţă, dar ea va continua să aibă florile şi fructele sale”. Iar florile şi fructele inimii lui erau tăinuite în lumina adevărului, fiindcă ducea pe drumul vieţii cuvintele mamei: „Pune la suflet doar ceea ce este curat şi sfânt”. Cu aceste slove, când timpul şi împrejurările i-au dat posibilitate, a început să caute urmele înaintaşilor în îndepărtata străinătate, purtând sub cămaşă, la piept, cruciuliţa de argint cu care a pornit pe calea Siberiei, părăsind mândra Bucovină. El era convins de faptul că „La cruce s-a scris povestea iubirii şi s-a plătit preţul iertării! Pentru mine, pentru tine, pentru fiecare!”.
Cercetând în lung şi-n lat „ţarina străină”, trăind cu veşnicul crez: „La mine în suflet se spune adevărul şi nu se minte”, fiul Ţării Fagilor a descoperit în regiunea Tiumen „atâtea mici Moldove”. Începând cu secolul al XIX–lea, moldovenii din marele neam al dacilor, incluşi în nemărginitul imperiu ţarist şi apoi în cel sovietic, „cu lanţuri legate de glezne”, au suportat crâncenul şi nesfârşitul „Pohod na Sibir”, fiind duşi cu miile în acele „pustietăţi uitate”. Bucovineanul, „respectând cu-adevărat învăţăturile creştine”, a adunat memoriile deportaţilor, care au trecut „un ocean de tristeţe”, dar şi-au păstrat cu sfinţenie Graiul şi datinile străbune, fiindcă „frumuseţea sufletului nu se ofileşte niciodată, indiferent de anotimpuri şi de furtunile vieţii ce trec peste oameni”. Aceste mărturii ale fraţilor de sânge şi credinţă care, îndurând chinuri cristice în Siberii de gheaţă nu s-au lăsat „măcelăriţi sufleteşte”, şi-au găsit mai târziu oglindire în ziarul „Clopotul Bucovinei”, „născut din iubirea unui dor”, sub părinteasca îngrijire a „unei inimi bune”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com