Cernăuţeanul Iuri Iakymciuk, care a editat primul volum de poezie a lui Marin Sorescu în traducere ucraineană — „Scară la cer», afirmă că s-a întâlnit cu marele poet român al contemporaneității de mai multe ori în România, dar numai în librării. În realitate nu l-a cunoscut pe acel, care încă în tinereţe i-a deschis larg uşa în lumea miraculoasă a poeziei.
— Domnule Iuri, de unde porneşte dragostea unui filolog ucrainean pentru poezia română, îndeosebi pentru scrierile lui Marin Sorescu?
— încă din copilărie am fost înconjurat de cărţi interesante. Tatăl meu era un cititor pasionat. Şi, iată, că într-o bună zi dragostea de carte m-a adus la Facultatea de Filologie a Universităţii cernăuţene, pe care am şi absolvit-o. Iar în privinţa cunoaşterii mai multor limbi, pot spune că am învăţat la o şcoală cu studierea mai profundă a limbii engleze. Şi, în genere, Cernăuţiul este un mic Babilon, unde în afară de limba ucraineană poţi auzi şi limbile română, germană, idiş, poloneză. Urechile noastre s-au obişnuit cu o astfel de polifonie. Chiar la noi în familie se vorbea şi în alte limbi. Vremurile erau grele — anii 50 ai perioadei sovietice — şi părinţii, pentru a tăinui ceva de noi, copiii, vorbeau ori în germană, ori în română. Deci, melodica acestor limbi m-au însoţit din copilărie. La facultate, unde împreună cu mine învăţau tinerii poeţi români Vasile Tărâţeanu, Ilie T. Zegrea, Simion Gociu, mi-a trezit o curiozitate şi mai mare limba română. Am făcut rost de unicul manual de limba română pentru vorbitorii de alte limbi, editat la Moscova pentru studenţii de la Institutul de relaţii externe. Paralel cu limba am început să mă interesez şi de literatura română. Era pasiunea mea studenţească.
Tot în anii studenţiei am avut fericita ocazie de a vizita România. Era pe timpurile lui Ceauşescu şi am intrat într-o librărie la Rădăuţi ca să cumpăr nişte cărţi de poezie. Am dat acolo de un poet care nu avea nici o poezie de proslăvire a regimului. Ţineam în mână placheta „Poeme” de Marin Sorescu, ea impresionându-mă nemaipomenit. Chiar şi la nivelul meu de cunoaştere a limbii române am putut să înţeleg mesajul poetului. Poezia lui Marin Sorescu este simplă ca formă, dar complicată în ceea ce priveşte conţinutul. Deci, întregul vers e o metaforă. Pentru mine aceasta a fost ceva proaspăt, original şi excepţional. Şi acum acea plachetă de versuri a lui Marin Sorescu se află în biblioteca mea personală. De atunci, ori de câte ori mă aflam în România, neapărat „mă întâlneam” în librării cu Marin Sorescu şi făceam rost de noile sale apariţii editoriale. Am început să traduc din poezia lui în ucraineană aşa, pentru mine, fără să mă gândesc că va veni timpul să le public.
— Dumneavoastră, domnule Iuri, aţi spus că la Universitate aţi învăţat împreună cu Vasile Tărâţeanu. Dar ştiţi că el a fost un om foarte apropiat de Marin Sorescu?
— Însuşi Vasile Tărâţeanu mi-a spus despre aceasta după ce a văzut în revista „Bukovynskyi jurnal” traduceri în ucraineană din poezia lui Marin Sorescu în versiunea mea. Chiar mi-a dăruit volumul de poezii, apărut de acum după moartea poetului. în el au fost incluse versurile scrise pe patul de moarte, ceea ce m-a impresionat profund. Fiind conştient de faptul că pleacă în alte lumi, Marin Sorescu nu înceta să-şi expună pe hârtie gândurile şi retrăirile. Una dintre ultimele sale poezii — „Scară la cer” m-a cutremurat. De aceea am
şi întitulat volumul de traduceri din creaţia lui Marin Sorescu „Scară la cer”. îi sunt foarte recunoscător lui Vasile Tărâţeanu că mi-a dat acea plachetă de versuri a lui Marin Sorescu. E o poezie pe cât de tragică, pe atât şi de optimistă, care poartă pecetea marii misiuni umaniste a literaturii.
— Şi, totuşi, cum aţi decis să publicaţi traducerile din creaţia lui Marin Sorescu?
— într-o bună zi, întâmplător, a intrat la mine Myroslav Lazaruk, redactorul-şef al revistei „Bukovynskyi jurnal”. Căutând o carte pentru el, am dat de traducerile din Sorescu şi, arătându-le, l-am întrebat dacă a auzit de un asemenea poet. I-am citit câteva din traducerile mele, după care el a declarat: „E un poet genial. Pregăteşte ceva pentru tipar”. Şi aşa a apărut un ciclu de poezii de Marin Sorescu, traduse de mine, în şpalturile revistei vizate. Renumitul traducător Serghii Borşcevskyi, care prezintă în ziarul „Literaturna Ukraina” traducerile, a publicat câteva traduceri de ale mele din creaţia lui Marin Sorescu, recunoscând că a rămas profund impresionat de măiestria poetului român. Aceasta a fost o descoperire şi pentru poetul nostru bucovinean Mykola Buciko, cel care a redactat volumul
„Scară la cer” de Marin Sorescu în traducerea mea.
— Care sunt ecourile la apariţia în ucraineană a „Scării la cer” de Marin Sorescu?
— Cu mare pasiune se vorbeşte despre această carte. Cine o ia în mână rămâne încântat de poezia lui Marin Sorescu. Mulţi se întreabă cu un oarecare regret: „De ce oare mai înainte nu am cunoscut un astfel de poet?”. Iar eu mă întreb: de ce până acum n-a fost tradus în ucraineană Marin Sorescu? Despre unele presupuneri am vorbit mai sus. însuşi Marin Sorescu a fost un excelent traducător. A tradus din literatura rusă, bulgară. Dar iată, din ucraineană n-a tradus, şi e păcat.
Poetul român Marin Sorescu a fost înaintat de două ori la Premiul Nobel. Însă nu i-a fost sortit să devină laureatul celui mai prestigios premiu mondial. A doua oară, după cum afirmă traducătorul operei sale în ucraineană, Iuri Iakymciuk, a fost la un pas de Premiu, dar a intervenit moartea si sufletul lui a urcat liniştit pe scara ce duce la cer, ce duce în veşnicie.