La 1853 Simion Bărnuţiu (1808 – 1864) menţiona: „Când va răsări est Luceafăr pe cerul Daciei, bătrânii ei vor întineri de bucurie, fetele ei vor corona cu flori pe îngerul care va cuteza a lua vălul străin ce le întunecă, feciorii – l vor purta în triumf ca pe un mare erou, care au şters macula străină de pre numele românesc, poporul îi va eterna memoria cu mormânt de neuitare pe care i-l va înălţa în inima sa cea recunoscătoare, ca restauratorului tinereţilor limbei sale”.
Aceste cuvinte ale esteticianului român, unul din conducătorii revoluţionarilor ardeleni, care s-au ridicat în 1848 la lupta pentru dobândirea libertăţii naţionale şi sociale, au fost scrise, când copilul, născut „sub semnul distinctiv al planetei Venus”, făcea primele încercări „să descopere lumea” în Ipoteştii plini de farmec. Slovele înflăcăratului paşoptist izvorâte din inima lui curată în timpul studiilor la Universitatea din Pavia, au devenit profetice. Luceafărului „generaţia sa şi cele următoare i-au consolidat monumentul nepieritor al geniului, cinstind poetul, gânditorul şi vizionarul, modelatorul conştiinţei româneşti pe care a înnobilat-o cu alese sentimente de dragoste de patrie şi de neam, cu înaltele idei de dreptate socială şi naţională, de adevăr şi frumos”.
O contribuţie însemnată la opera de eternizare a memoriei despre „Dumnezeul verbului românesc”, care astăzi „cuvântă peste românii de pretutindenea şi peste lume”, constituie apariţia în 1990 la editura „Minerva” din Bucureşti a părţii întâia, intitulată „Viaţa”, a albumului „Eminescu. Un veac de nemurire”, alcătuit de Victor Crăciun, cunoscut eminescolog din România.
În studiul întroductiv la această carte de zile mari Alexandu Piru subliniază următoarele: „Recunoscut astăzi unanim drept cel mai reprezentativ poet român … Mihai Eminescu este indiscutabil creatorul limbajului poetic românesc şi expresia cea mai înaltă atinsă de spiritul creator al geniului”. Domnia sa relevă că întreaga carieră literară a marelui Poet numără doar şaptesprezece ani, pe parcursul cărora Luceafărul fără de moarte a scris peste 800 de pagini de poezie, proslăvind istoria neamului, dragostea eternă şi creaţia orală a poporului nostru.
Preţioasa lucrare, reuşit ilustrată de domnul Vasile Blendea, un român cu suflet nobil şi de o rară omenie, cuprinde paisprezece compartimente: „Părinţii din părinţi”, „Natala mea vâlcioară”, „Scripturile române”, „Floare albastră”, „Valurile, vânturile…”, „Deschidem coloanele…”, „Roma mică”, „Între mirajul Thaliei şi muza Poesis”, „Trecutul şi prezentul”, „Un vis de aur”, „Universul fără margini”, „Eu rămân ce-am fost: romantic”, „Luceafărul”, „Cu gene ostenite”. În aceste capitole remarcabilul autor a oglindit cu lux de amănunte întreaga viaţă zbuciumată a unuia dintre cei mai iubiţi fii ai umanităţii. Adevărul despre originea lui Gheorghe Eminovici şi a Ralucăi Iuraşcu, naşterea viitorului poet, copilăria „de farmec plină” a copilului cu ochii visători, anii trăiţi în „dulcea Bucovină”, drumurile prin ţară cu trupele de teatru, primele încercări literare, studiile universitare la Viena şi Berlin, perioada eşană şi cea bucureşteană, trecerea în nemurire şi-au găsit reflectare în cele circa 400 de pagini ale cărţii scrise cu dragoste şi talent, vâdind rodul unei cercetări minuţioase şi îndelungate ale izvoarelor referitoare la viaţa Luceafărului.
Din Ipoteşti, „satul din legendă”, porneşte Mihăiţă Eminovici la vârsta de opt anişori spre capitala Bucovinei, aflată sub dominaţia habsburgică, pentru a fi înscris la şcoala National-Hauptschulle. Aici, purtând în suflet imaginea miraculoasă a meleagurilor natale cu „lacul codrilor albastru” şi basmul despre Călin, povestit de bătrânul prisăcar Miron cu vocea lui domoală şi plină de vrajă, însoţit pe străzile cernăuţene de chipul dulce al mamei şi de dorul de libertate, copilul, crescut în sânul naturii, a continuat să soarbă cu nesaţ din izvorul nesecat al cunoştinţelor. La acea instituţie de învăţământ, clădirea cărea se află şi astăzi în oraşul de pe malul Prutului, avându-i ca profesori pe Scarlat Weiacek de Voinski, Ioan Litviniuc şi Ioan Zybaczynski, fiul căminarului a frecventat clasele a treia şi a patra primare de la 1 septembrie 1858 până la 1 iulie 1860, fiind clasificat de admistraţia şcolii printre cei mai buni elevi.
Găzduit în casa lui Aron Pumnul, băiatul, care „avea o memorie excelentă şi era de toţi agreat”, adeseori „recitând pe de rost balade populare”, pentru întâia oară a făcut cunoştinţă cu revoluţionarul paşoptist, sosit la Cernăuţi cu zece ani înaintea lui Eminescu. Ilustrul dascăl a jucat un rol important în consolidarea viziunii despre lume a „poetului poeţilor”.
Copilul „mic şi îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, faţa lungăreaţă, umerii obrajilor puţin ridicaţi, ochii nu mari, dar vii, colorul feţei întunecat, prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor” îşi continuă studiile în toamna lui 1860 la Ober-Gymnasium, unde va învăţa până în primăvara anului 1863, când pleacă spre Ipoteşti cu dor de casă în vacanţa de Paşti. Revine la Cernăuţi abia în aprilie 1864. La acea vreme în oraşul din Ţara codrilor de fagi se afla trupa de teatru, condusă de Stefania Tardini, spectacolele căreia, prezentate în clădirea fostului „Hotel de Moldavie”, s-au bucurat de un succes nemaipomenit.
Scriitorul Teodor V. Ştefanelli (1849-1920) menţiona despre marele eveniment din viaţa culturală a românilor din ţinut următoarele: „Venea publicul din toate unghiurile Bucovinei să asiste la reprezentaţii, iar studenţii nu lipseau niciodată de la dânsele… Vedeam piese patriotice, naţionale, auzeam o limbă frumoasă şi cântece bine executate şi astfel ne îndeletniceam şi noi în declamaţiuni şi ne însufleţeam din piesele, alcătuite din istoria trecutului nostru. Toată învăţătura noastră în decursul celor opt ani de zile din liceu n-a avut atâta influenţă asupra dezvoltării noastre naţionale, ca acest teatru”.
Nelipsit de la spectacolele trupei, tânărul Mihai, „atras brusc de fascinaţia teatrului”, hotărăşte să se dedice „îmbietoarei muze”, pornind cu actorii spre Braşov şi Sibiu. După o lungă călătorie prin ţară, se întoarce la locul, unde a văzut lumina zilei, devenind funcţionar la Tribunalul din acest oraş, apoi la Consiliul judeţean Botoşani. De aici se îndreaptă în primăvara lui 1865 spre meleagurile carpatine, făcându-şi apariţia pe străzile cernăuţene cu sufletul încărcat de frumoase şi neuitate impresii din Moldova şi Transilvania, când trupa teatrală Tardini-Vlădicescu sfârşea a doua stagiune a reprezentaţiilor sale în Bucovina. Se duce cu actorii, atras de vraja spectacolelor şi ademenit de tainica voce a călătoriilor. Scriitorii români Gellu Dorian şi Emil Iordache subliniază că „Eminescu nu năzuia spre marile capitale europene, ci spre satele şi oraşele româneşti, parcă voind mai întâi să-şi descopere patria şi poporul şi abia după aceea să-şi asume alte spaţii”.
Tânărul de cincisprezece ani a revenit la Cernăuţi în toamna aceluiaşi an, după ce a străbătut „locurile unde se născuse „Mioriţa”, cu scopul de a-şi continua studiile la gimnaziul din localitate ca privatist”.
Când zăpada acoperise glia strămoşească şi sfântă cu o plapumă uriaşă şi albă, văruind acoperişurile caselor, accentuând argintul cupolelor bisericilor din oraş, iar gerul brodase pe sticla ferestrelor pana păsării măiestre, marele gânditor al poporului nostru, care, împreună cu Hurmuzăcheştii, Ioan Gheorghe Sbiera, a pus fundamentul culturii româneşti în Bucovina, a închis ochii pentru totdeauna. Nicolae Dabija, cunoscut scriitor din Republica Moldova şi autor al unor eseuri despre viaţa Luceafărului, relatează: „La moartea iubitului dascăl, micul Mihai lăcrimase prima dată în versuri – acea durere pricinuită de dispariţia marelui Om şi profesor preaiubit, fiind poate cea, care i-a atins întâia dată struna ce a scos mai apoi sunete atât de profunde”.
Astfel, în noaptea, când a murit cărturarul Aron Pumnul, s-a născut poetul Mihai Eminescu.
Lungi şi zbuciumate au fost drumurile geniului şi martirului neamului dacic în cei 39 de ani, consacraţi până la ultima suflare slujirii adevărului şi Patriei. Despre paşii Luceafărului, care au măsurat ţara şi Europa, s-a scris şi se va scrie atât timp, cât va trăi omenirea şi va exista Universul fără margini şi fără sfârşit. M-am oprit în modestul meu articol la perioada cernăuţeană a copilului şi adolescentului Eminescu, fiindcă iscusitul autor al albumului clarifică, după părerea mea, pentru toţi oamenii de diferite naţionalităţi şi de bună credinţă din regiunea noastră o problemă, discutată ani în şir. Referindu-se la oraşul, atestat pentru prima dată la 8 octombrie 1408 într-un hrisov al lui Alexandru cel Bun, domnitor al Statului Moldovenesc, în componenţa căruia intra şi târgul de pe malul Prutului, domnul Victor Crăciun afirmă: „Aici, Eminescu împlinea formalităţile celei de a doua şcoli a vieţii: întâlnirea cu scrisul naţional şi universal, care se adăuga primei trepte, primare, naturale şi intuitive, deprinsă la Ipoteşti până la vârsta de şapte-opt ani. Şcoala sub privegherea lui Aron Pumnul îl maturizează brusc, gimnazistul acumulând între 1858 şi 1863 cunoştinţe docte şi definitive pentru care alte minţi s-ar fi trudit mai bine de un deceniu. Aici se aşează mai întâi, pornind de la conceptul dascălului său patruzecioptist, stratul istoric şi literar absolut trebuitor în tot ce va săvârşi în curând. Fără această şcoală trainică, fără „Lepturariul” lui Aron Pumnul, fără cărţile din Biblioteca gimnaziştilor, pregătirea timpurie a poetului, întreaga lui dragoste de neam, de limbă, de obiceiuri ar fi întârziat, literatura lui s-ar fi zămislit mai greoi şi ar fi fost amânată manifestarea geniului, poate s-ar fi micşorat creaţia eminesciană cu câţiva ani buni de poezie. „Universitatea” Aron Pumnul a însemnat totul pentru începuturile lui Eminescu”.
În luna când cireşii dau în floare, îmbrăcând întreaga Românie în veşminte albe de mireasă, marele poet al umanităţii trecea în nemurire, lăsând omenirii o nepreţuită comoară – opera sa literară. După mulţi ani, George Călinescu, eminescolog de vază, va conclude: „Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin, de tăria parfumurilor sale”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com