Roșa este o suburbie a Cernăuțiului numai din punct de vedere teritorial-administrativ, însă ea, cu adevărat, a fost și rămâne centrul spiritual românesc al urbei intrate în istorie pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Și așa va fi cât va exista aici biserica și școala românească.
A fi slujitor al altarului la Roșa, la fel și pedagog, nu este chiar atât de simplu, or, localnicii, de la mic la mare, sunt foarte exigenți în toate: și la carte, și în ritualul bisericesc. E chiar semnificativ faptul că școala și biserica din suburbie se află alături.
În perioada sovietică s-a încercat ridicarea unui zid spiritual între aceste două instituții, dar nu s-a reușit. Odraslele roșenilor, deși purtau cravate roșii de pionieri la școală, la marile sărbători creștine veneau la biserică împreună cu părinții. Un exemplu elocvent este cazul lui Iulian Cerchez, care, elev fiind, nu și-a ascuns credința în Dumnezeu, ci era prezent în orice duminică la liturghie, iar în preajma absolvirii școlii a fost binecuvântat de arhiepiscopul de atunci al Cernăuțiului și Bucovinei, Onufrie, să fie dascăl la Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil de la Roșa. De atunci au trecut douăzeci de ani și domnul Iulian CERCHEZ e tot dascăl la această biserică. Altceva nici că și-a dorit în viață…
„A fost o chemare a lui Dumnezeu, explică domnul Iulian. Eram de patru anișori, când vecina noastră, Zoina Cuciurean, o femeie foarte evlavioasă, m-a luat cu ea la biserică și mi-a plăcut foarte mult. Odată, în ajunul Paștelui, ea a venit la părinții mei să mă ia la serviciul din noaptea Învierii Domnului. Mama și tata nu au vrut să-mi dea voie din motivul că pentru un copil este obositor să stea în biserică toată noaptea. Eu am început să plâng și, în cele din urmă, părinții au căzut de acord. Bunțea Zoina, așa i se spune bunicii la Roșa, cunoștea foarte bine rânduiala bisericească și m-a învățat multe lucruri bune. Cu mare respect îi spuneam așa, deși ea nu-mi era bunică adevărată. Nu avea pe nimeni și i-am fost ca un fecior, am îngrijit-o la bătrânețe și odată, venind de la biserică și trecând pe la ea, mi-a spus: „Te aștept ca pe un sfânt. Peste trei zile o să plec în lumea celor drepți”. Și așa a fost: a treia zi, de Sânziene, ea a închis ochii pentru totdeauna. Se spune că este fericit omul, care e chemat la Domnul în timpul marilor sărbători.
Flacăra credinței, aprinsă în suflet de bunțea Zoina, Dumnezeu s-o aibă în dreapta sa, mă poartă la biserică de când aveam șapte ani. Duminica dis-de-dimineață băteam la ușa ei și plecam împreună la liturghie. Tot la această vârstă am început să cânt în cor. Țin minte că pe timp de iarnă în biserică era foarte frig și, ca să nu răcesc, coriștii mă înfășurau cu niște plapome. Și așa cântam.
Râvna mea pentru credință le-a adus părinților multe neplăceri. Erau chemați la școală pentru comportarea mea „nedemnă”. Însă ei înțelegeau că, odată ce cred în Dumnezeu, o să fac numai fapte bune. Pentru mine au fost adevărați îndrumători părinții Ion Borcea, Gheorghe Chiseliță, Adrian Acostachioaie, cel care îmi dădea cărți românești, părintele Victor – toți deja plecați în veșnicie. Acum slujesc alături de părintele Ion Blaga. Rânduiala în biserica noastră este cea de pe timpurile vechi. Avem două coruri – unul alcătuit din coriști de vârstă înaintată (mai fiecare dintre ei are în jur sau peste 80 de ani), care respectă regulile și tradiția din perioada interbelică, adică de pe atunci când dirijor al corului de la Roșa a fost renumitul Gheorghe Șcraba, iar în al doilea cor cântă cei mai tineri. Cândva roșenii – și bărbații, și femeile – veneau la biserică îmbrăcați în costume naționale. În prezent așa ceva este mai mult o excepție, dar pentru unii roșeni credința a rămas la fel de sinceră și fierbinte.
În casa lui Dumnezeu vii să te rogi lui Dumnezeu. Aceasta e regula din moși-strămoși, pe care trebuie s-o primești și s-o urmezi cu gândul și inima. Din păcate, a scăzut numărul enoriașilor bisericii românești de la Roșa. În ultimul timp s-a schimbat componența populației suburbiei, au apărut biserici noi, dar și mulți români deai noștri sunt plecați peste hotare. În pofida acestor obstacole, drumul spre biserică este bătătorit. Oamenii noștri înțeleg că este o mare fericire să-l proslăvești pe Domnul în limba ta maternă. Iar roșenii sunt ambițioși și țin la neamul și la credința strămoșească.
Au trecut pe neobservate douăzeci de ani de când sunt dascăl la biserica românească de la Roșa. Am învățat la Institutul de teologie ortodoxă din Cernăuți, la Seminarul teologic de la Chișinău. De profesie sunt zugrav, ca și tatăl meu, așa îmi câștig pâinea cea de toate zilele, iar din cea spirituală „mă înfrupt” la biserică, cea de a doua casă a mea și principalul locaș de închinare. Așa a fost voia lui Dumnezeu că anume la biserică am întâlnit-o și pe viitoarea mea soție – Maria Ștefaniuc, care și ea cânta în corul bisericesc. Cu timpul s-a născut și îngerașul nostru – fiul Ion. Îi mulțumesc din suflet lui Dumnezeu că trăim în bună înțelegere și armonie sufletească. Aceasta este cea mai mare bogăție a omului”.
Credința strămoșească și cea adevărată dăinuie în veacuri prin vrerea lui Dumnezeu și prin evlavia și râvna pentru logosul sfânt, manifestate de astfel de oameni simpli și cu suflete luminate ca Iulian Cerchez din Roșa Cernăuțiului.
Vasile Carlașciuc
