1 aprilie 1941. Masacrul de la Fântâna Albă
În amintirea familiilor româneşti din Cernăuţi, administraţia sovietică instaurată în urma ultimatum-ului sovietic din 26-28 iunie 1940, şi-a făcut intrarea nu numai prin deportări, ci şi prin execuţii şi chiar masacre, precum cel din 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă. În ziua de Florii, în jur de 3000 de ţărani, familii cu bătrâni şi copii, cu preoţii în frunte, s-au îndreptat pe jos, spre noua frontieră aflată la 2 km ca să ajungă în România. Atitudinea absolut paşnică şi prezenţa copiilor ar fi trebuit să îi ferească de represalii. Au fost mitraliaţi de trupele NKVD şi îngropaţi — unii de vii, chiar în pădurea pe care o traversau. Sătenii povestesc că zile întregi „s-a mişcat şi a plâns pământul”.
Ilie Popescu: „Acolo, in drum, cand a auzit cum trageau din mitraliere, tata a vrut sa se intoarca si cand a vrut sa se intaorca, a fost inconjurat de graniceri, i-au facut o perchezitie sa vada ce are si au gasit cerea si o carte de rugaciun. Mai pe scurt, l-au batut, l-au legat si l-au dus la … Pe mai multi. Altii au fugit prin padure, ii vana ca pe iepuri, ii omora, altii au urcat in copaci, curgea sange de pe tulpina copacilor, ca sa se salveze. 00 27 27 si declaratii, puneau intrebari noaptea, ii bateau, ii tineau, ii chinuiau. Si tata, sarmanul, a nimerit in grupul asta de oameni considerati organizatorii revolutiei. Unii spun ca e revolutie. Asta a fost o miscare a poporului ca nu mai puteau sa traiasca sub regim. Era imposibil, oameni buni. Isi bateau joc din toate aspectele. l-au dus pe tata in fundul Rusiei, în regiunea Sterlovsk. Am aflat eu tocmai in 1988, cand i-am scris lui gorbaciov o scrisoare si am cerut sa stiu unde e tata. Noi nu am stiut pana in 988 ce s-a itnamplat. a disparut. Mama tot palngea si spunea nu stiu unde e tatuca al vostru.
La 25 august 1946 au venit cu o masina neagra si ne-a luat, pe copii, pe noi. Sora Aurora, mai marisoara, Costică, eu, Mircea, Dragos, mai pe scurt, opt si cu mama, noua. Ne-a luat, ne-a pus in masina la Hliboca, ne-au tinut acolo. Ne-au aruncat in inchisoarea din Cernauti. Si tin minte ca inchisorile astea ca ne puneau pe noi toti intr-o celula si noi ne tineam de catrinta mamei si tot la fiecare pas eram, mama, da-ne de mancare. Gardienii rusi injurau si noi eram fericiti că nu stiam limba rusa”.
Femeia cu nouă copii în închisoare
Femeia cu 9 copii, cel mare murise, arestat anterior, în 1945, şi-a început periplul în închisorile sovietice. Au stat mai mult la Harkov. Aici s-au intersectat cu sute de basarabeni, şi ei în drum spre Gulag. Foamea era continuă. Procesul, judecat în lipsă la Moscova, i-a vizat numai pe mama, Veronica, pe fiul deja mort şi unul dintre băieţii mai mari. Cum în scripte figurau numai 3, familia de 9 primea numai trei porţii de hrană.
După patru luni de detenţie şi două săptămâni într-un tren de marfă, au ajuns la locul de deportare din nordul Kazahstanului. Nici aici, cei 6 copii mici nu figurau pe liste, aşa că primarul le-a spus celor mici să plece acasă: 7000 de km.
Ilie Popescu: „Până la urmă, Veronica a înţeles că primarul avea o problemă locativă. Aştepta moartea unei alte familii cazate într-unul dintre bordeie şi, pe moment nu avea unde să îi cazeze pe noii veniţi. Ne-au găsit un loc unde o familie intreaga a murit de foame si ne-au dus pe noi acolo, in bordeiul ala. Asteptau cand cineva era pe cale sa moară. Ca mureau cu nemiluita acolo. Mama de fiecare data spunea maine poimaine vad cum mor copii mei de foame si raman pierduta aici. De fiecare data se ruga, doamne, salveaza-mi copii. Se ruga sa nu murim noi toti.
Din când în când, câte o întâmplare fericită sau o stratagemă pusă minuţios la cale înseamna hrana pentru câteva zile. Când veneau maşinile de grâu spre toamna, a fost ideea mea am batut cuie pe scandura aceea si am acoperit-o cu praf si cand trece masina cauciucul la spate s-a pravalit si ce era interesant s-a pravalit in sant si l-om strange iar acasa l-om spala si ne-am ascuns noi intr-o casa si a venit o masina a plesnit cauciucul si s-a dat pe o aripa si o parte de grau a curs într-un sant si mircea spune mai iliuta tare capos mai esti. ce capos! mai taci din gura! suntem salvati!”
O scrisoare în limba română către Stalin
În martie 1947, după o iarnă cumplită, copiii cei mari, Aurel, Aurora şi Dragoş, disperaţi, au decis să fugă. Pe jos. Se orientau după stâlpii de telegraf şi, ca odinioară, ţăranii prinşi de tătari, după constelaţia care se cheamă Drumul Robilor. Aurora şi Dragoş au fost prinşi şi duşi într-un cămin pentru orfani. Cel mai mare, Aurel, a ajuns în Bucovina, cu picioarele degerate. S-a ascuns la rude până când familia întreagă a reuşit să ajungă şi ea acasă.
Ilie Popescu: „Mama cand a vazut situatia i-a scris o scrisoare lui Stalin in limba română plângând. In 88 a ajuns scrisoarea originala in mainile mele, la Cernauti, de la Securitate. Mama plangea si scria. Si a scris ca nu suntem vinovati cu nimic, copii mor de foame, sa ne elibereze, ca nu suntem vinovati. Asta a spus. Si scrisoarea a ajuns la Moscova. Nu a stiut adresa dar a zis ca in Uniunea Sovietică nu e unul sa nu stie de Stalin si a scris Moscova, Stalin. Mai mult, nimic. Scrisoare a ajuns si nu e de mirare
Scrisoarea a ajuns la Moscova, nu prin eficienţa serviciilor poştale, ci prin reţeaua poliţiei politice. Unul dintre fraţii Popescu, fost cizmar ucenic în Pătrăuţii bucovineni s-a dovedit de mare folos responsabililor sovietic din Gulag. Le repara şi le făcea cizme”.
Cizmarul și mașina de cusut Singer
[Datorită lui Ionică, întreaga familie a supravieţuit, iar scrisoarea mamei a ajuns la Kremlin. Descoperirea unei maşini de cusut Singer, aruncată într-o magazie, a fost un miracol. Localnicii nici nu ştiau ce este.
Ilie Popescu: „A vazut intr-un atelier o masina germana si se uita nimeni nu prea stia eu daca imi dai o sula si un ac sa cos fara masina. Asta trebuia reparat si cine o repara? Nu stiu precis daca a chemat pe cineva sau el a reparat-o si cand a pus el pielea si i-a dat drumul asa de drept, zice: Baaaa … si a avut mare trecere acolo. veneau si faceau comanda. Ce credeti? La astia de la Securitate degeaba, la sefi degeaba. Zi si noapte lucra. Si asa treptat, o bucata de paine, ca sa nu murim de foame mama a plans s-a intors cu fata la perete, dar ce perete ce paturi nici nu mai vorbim niste stalpi si niste paie vai de capul lor. Şi plangea ca el lucra ea adormea si el cosea cizme sau pantofi si mama isi dadea seama.”
Veronica Popescu, eroina neștiută din Pătrăuți
În primăvara lui 1948, o femeie ofiţer a adus un document de eliberare. Dar drumul de întoarcere, presărat de incidente şi frică, nu a fost sfârşitul necazurilor. Responsabilii locali nu au crezut povestea legată de scrisoarea către Stalin. Mama a fost arestată şi dusă la închisoarea de la Hliboca. În cele din urmă, birocraţia sovietică a confirmat eliberarea, iar femeia a ajuns acasă. A avut însă nevoie de luni de refacere după bătăile din închisoare. Ilie Popescu, copilul deportat la 7 ani în Kazahstan, a făcut şcoală, armată, facultatea de filologie la Cernăuţi, unde a şi profesat. Lucrarea sa de doctorat, complet apolitică, după învăţătura mamei, priveşte denumirile plantelor medicinale în graiurile locale.
Veronica, femeia care a reuşit, să-şi aducă copiii vii din Kazahstan şi să îi ţină apoi în şcoli, s-a stins de bătrâneţe, în Pătrăuții de Jos.