La evenimentele sângeroase de la Lunca, din iarna anului 1941, au participat ţăranii Florea Bujeniţa, născut în 1907; Ion Bujeniţa, născut în 1912; Vasile Bujeniţa, născut în 1920. Tustrei au văzut pentru prima dată lumina zilei în localitatea Mahala din raionul Noua Suliţă. Primii doi români vor fi condamnaţi la moarte „pentru trădarea patriei”. Al treilea bucovinean va primi 10 ani de detenţie, închizând ochii pentru totdeauna într-un lagăr stalinist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Rudele lor, rămase acasă, au fost incluse în listele „elementelor care prezintă un pericol social”. Conform deciziei „troicii operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS din 22 mai 1941, apucă drumul Siberiei Domnica Bujeniţa, născută în 1891; Maria Bujeniţa, născută în 1918; Elena Bujeniţa, născută în 1922. Toate au venit pe lume în satul Mahala din pitoreasca Vale a Prutului istoric. Ele sunt scoase cu forţa din case de către zbirii regimului totalitar stalinist. Nicolae Bujeniţa, născut în 1918, fiind scos împreună cu celelalte românce, reuşeşte să evadeze de sub escortă, găsindu-şi adăpost în locuinţa consăteanului Gheorghe Socolovschi. După 4 zile, hotărăşte să părăsească ascunzişul, crezând că primejdia a luat sfârşit. Văzând că a rămas singur, tânărul s-a îndreptat către hotarul de la Lunca, sperând să ajungă în Patria istorică, pentru a căuta urmele fratelui mai mare, trecut în România, în toamna anului 1940. Nimereşte în mâinile grănicerilor stalinişti pe data de 19 iunie 1941, fiind întemniţat în beciurile fioroase ale cazematelor comuniste. Odată cu începerea operaţiunilor militare între România şi Uniunea Sovietică, este transferat la Sverdlovsk, Federaţia Rusă, şi supus interogatoriilor. Sleit de puteri, flămând, cu dorul de rude şi Ţară în suflet, s-a stins din viaţă la 14 februarie 1942. A murit în floarea vârstei, fără lumânare, departe de glia străbună. A luat cu el tinereţea, care a venit pe neaşteptate şi s-a dus ca un amurg de seară, contopindu-se cu negura nopţii. Ţăranca Domnica Bujeniţa a trecut în lumea celor drepţi în 1948, în ţinutul Krasnoiarsk din Federaţia Rusă. De ce trebuia să moară în neagra străinătate aceşti români? Ce vină au avut ei faţă de marele imperiu sovietic? Întrebări rămase fără răspuns. Numai glasul durerii continuă să răsune în Ţara de Sus, ca vocea unui clopot de argint, chemând la neuitare.
Petru GRIOR
pentru „Libertatea Cuvântului”
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com