150 de ani de la primul debut literar al lui Mihai Eminescu
Tematica bucovineană în lirica poetului marchează începuturile creației sale, anume debutul cernăuțean, realizat în 1866 cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, și apoi cu poemul „La Bucovina”, scris în același an, dar publicat mai târziu. Vremea care a atins cotele unei vârste ferice pentru Arboroasa, relegând cu faptul de viață într-o zonă de semnificații naționale autentice, este, în concepția liceanului de șaisprezece ani, cea legată de aflarea aici a celebrului său profesor, omul care i-a fost nu doar un simplu dascăl, ci un adevărat părinte sufletesc, un spiritus rector al adolescenței. Personajul acestei poezii-recviem e învăluit într-o atmosferă romantică, de mit, fără de care nici el și nici momentul marcat de prezența sa nu ar căpăta identitatea de grație a destinului, dat împlinirii ca o cerință de stringență, ca un imperativ al etnicității.
Profesorul ne este înfățișat ca o personalitate fără egal „din pleiada auroasă și senină” a Bucovinei, „un geniu nalt și mare” al deșteptării ei, „un luceafăr”, „o lumină”, „o dalbă stea”. De remarcat că selenarul „luceafăr”, care apare aici pentru caracterizarea lui Aron Pumnul, va deveni ulterior, printr-o premonițională identificare, cuvântul-simbol care-l va semnifica pe autorul poeziei în ipostaza sa de creator ideal al românității. Bucovina îl petrece pe ultimul drum înveșmântată în doliu, cu o coroană de cipru, adică de chiparos (metaforic, emblema gloriei), pe fruntea ei definită prin epitetul „antică”, în aparență abstract, dar, esențialmente, de o profundă revelație expresivă – dovadă a unei certe conștiințe a străvechimii neamului nostru de sorginte daco-romană și a înaltei mândrii naționale de care era pătruns încă foarte tânărul Eminescu.
Cealaltă poezie – „La Bucovina” – ne prezintă ținutul într-o viziune filosofic eleată și poetic „romanticească”, ca pe un tărâm de preeminență, în care geniul romantic străveghează: „Munții în lumină,/ Văile în flori,/ Râuri resăltânde printre stânce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste câmpii-n zori”. Aducerile-aminte – amare sau alinătoare – formează o cunună inestimabilă în curgerea vieții, cu toate datele ei hărăzite de pronie. E un loc al tainei, unde se trezesc coardele cele mai sensibile și mai duioase ale ființei. „Astfel, totdeauna când gândesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!”.
Înrudirea de suflet cu Bucovina, mai accentuată decât a oricărei conștiințe naționale cu testimoniu de universalitate ce a sălășluit vreodată pe aceste meleaguri, se află în afara oricărei discuții, iar monumentul său în capitala ținutului constituie un dat al memoriei și demnității noastre de oameni ai pământului, indiferent de apartenența etnică, un fapt ce ne îndreptățește să inscripționăm pe soclu: „Tu între genii leagăn ai aflat,/ Plecat de pe-acest plai peste milenii./ Și, veșnic recunoscători, bucovinenii/ În bronz și-n inimi chipul ți-au turnat”.
Mircea LUTIC, poet, laureat al Premiului „Eminescu” al Academiei Române