La 15 iunie se împlinesc 129 de ani de la împlinirea „singurului dor” al lui Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei românești, să fie „pământ în singurătate-mi”. Acest testament poetic al lui Mihai Eminescu n-a fost îndeplinit, fiindcă poeții naționali au o altă soartă, legată de veșnicie. Eminescu îi învață să citească și să iubească limba română pe descendenții din neamul său eroic, oriunde s-ar afla ei. Or, acum, în secolul al XXI-lea, români pot fi întâlniți pe toate cele patru zări ale lumii, împreună cu cuvântul eminescian.
Cunoscutul om de litere de la București, Alex Ștefănescu, a scos recent de sub tipar volumul „Eminescu, poem cu poem”, însoțind cu câte un text poeziile antume ale genialului nostru poet. Răspunzând la o întrebare a reporterilor de la „Jurnalul de Chișinău”, el a afirmat: „Cred că pe vremea lui Eminescu se trăia mai intens, nu ca în vremea noastră când se trăiește… trepidant. Oamenii contemplau, nu vizionau. Se îndrăgosteau, nu „făceau” dragoste. Foloseau cu grijă cuvintele, nu le risipeau. Eminescu a trăit mult, chiar și murind la 39 de ani. Noi nu trăim mult, trăim multe. Combinațiile de cuvinte făcute de Eminescu au rezistat până acum și vor rezista și de acum înainte, poate câteva sute de ani. Ele sunt totodată armătura care nu va permite ca limba română să se destrame prea ușor în viitor”.
Ultima întrebare a interviului a răsunat în felul următor: „Poezia lui Eminescu nu era eminesciană la începuturi, a devenit eminesciană peste mai mulți ani de la debut. E foarte emoționant să urmărim cum Eminescu devine Eminescu. Ce a însemnat pentru Dvs. scrierea volumului? Un omagiu, o înnoire, un bilanț?”.
„După ce am trecut de șaizeci de ani, mă gândeam adeseori, cu sentimentul datoriei neîndeplinite, că am să mor în curând fără să fi scris o carte despre Eminescu, a accentuat Alex Ștefănescu. Cunosc intelectuali de elită străini care învață limba română ca să-l poată citi pe Eminescu în original și mă invidiază că eu cunosc această limbă încă din primii ani de viață. Ce fel de critic literar sunt eu, dacă n-am scris o carte despre Eminescu? mă întrebam dezamăgit de mine însumi. Apoi, în cei patru-cinci ani cât am lucrat la carte, mi-era teamă că am să mor pe neașteptate, cu cartea neterminată. Iată că am avut noroc și am terminat cartea. Scopul principal al ei este să relanseze interesul cititorilor pentru poezia eminesciană”.