Nu există în regiunea noastră om, care să fie atât de pasionat de viața spirituală a românilor, ca octogenarul Ionică SEMENIUC din Hrușăuți, raionul Hliboca. Participă mai la toate manifestările, organizate de societățile noastre național-culturale. Și regretă foarte mult când evenimentul a avut loc, fără ca el, Ionică Semeniuc, să fi știut despre aceasta. Or, ceea ce se face în numele neamului și pentru propășirea neamului este pentru acest român inimos o „psaltire a dăinuirii”.
Hrușăuți este satul cu casele ridicate pe costișele din preajma codrilor legendari ai Cosminului. Din curtea noii Biserici Sfinții Apostoli Petru și Pavel, zestrea spirituală a localnicilor, se deschide panorama imașurilor, unde până nu demult pășteau turmele de oi. Și a rămas ciobănașul numai în cântecul voloceanului Nicolae Mintencu, rapsod popular. Iar Voloca și Hrușăuți sunt sate gemene, cu aceeași istorie și cu aceeași demnitate față de spiritualitatea românească. În mândrele case, ca niște palate ale localnicilor, precum și în limuzinele lor luxoase și de marcă străină răsună deseori cântecul popular românesc.
Iarba deasă și înaltă, învăluită de suflarea caldă a vântului, pomii ce înconjoară casele, formând parcă niște insulițe de verde închis în acest spațiu de baladă, prind șoapta veșniciei ce pogoară din cerul înalt și senin de vară. În una din aceste insulițe se află casa domnului Ionică Semeniuc.
– E casa socrului meu, căci pe a mea, din centrul Volocii, am lăsat-o copiilor, spune gazda. A fost construită în 1910, deci, are peste o sută de ani. O păstrez în stare bună și am transformat-o în muzeu…
Are ce are domnul Ionică Semeniuc cu trecutul. El, harnic gospodar și priceput la toate, este pasionat de colectarea obiectelor de uz casnic, pe care istoria le-a trecut demult în cataloagele sale. Sunt douăzeci de ani de când a plecat în veșnicie soția sa Maria și anume istoria vine să-i aline singurătatea.
În pridvorul casei sale stau adunate obiectele care reprezintă întreaga gamă de ocupație a sătenilor de pe timpurile când a fost ridicată această casă, tipic bucovineană, acoperită cu șindrilă: război de țesut, unelte de prelucrare a cânepei și lânii, râșniță, de scurgere a mierii, de procesare a laptelui, chiar și „mașină de spălat rufele” din lemn… În fața casei stăpânul a lăsat un car, construit în 1940.
– Țăranul încărca în el traista cu merinde, semințele și uneltele necesare, urcau în el și copiii, căci pe vremurile de demult nu erau grădinițe, și carul era tras de însuși stăpânul casei pe drumul de câmp spre lotul de pământ al acestuia, povestește domnul Ionică.
În curtea casei sale sunt expuse și alte unelte agricole: plugul care era tras de boi, jugul pentru boi, coasa cu dispozitiv special pentru cositul grâului, îmblăciul pentru treierarea holdelor. Iar cel mai „modern” exponat este motocicleta. Dar și ea este o raritate tehnică de se miră inspectorii auto: cum de a reușit moșul să păstreze atât de bine și în stare de funcționare o motocicletă, care cu câteva decenii în urmă a fost scoasă din producție.
– Și azi dimineață am vrut să urc pe ea și să mă duc la biserică, dar n-am putut porni motorul, se vede că are ceva și n-am avut timp să mă joc cu el, dar mă servește cu nădejde din tinerețe și până acum, la bătrânețe, se arată a fi mulțumit domnul Ionică Semeniuc.
Când cu câțiva ani în urmă a fost pusă la cale inaugurarea muzeului satului Voloca în fosta casă a preotului, dl Ionică Semeniuc a propus cele mai prețioase exponate adunate de el. De fapt, anume ele au și stat la baza muzeului.
– Dar au rămas lucruri încă pentru un muzeu, afirmă gazda. Pentru mine cele mai scumpe sunt sabia tatălui meu, cu care el s-a întors din Primul război mondial, cămaşa brodată a mamei, cea a soției mele, Maria, precum și costumul meu național, pe care am prins insigna de „Cetățean de onoare al satului Voloca”.
Toate aceste lucruri, dragi și scumpe sufletului, domnul Ionică le păstrează în „casa mare”. Dar și celelalte încăperi ale locașului său secular au fost transformate în mici „săli de muzeu”. În serile de toamnă târzie și de iarnă stăpânul casei stă la taifas cu amintirile frumoase din tinerețea sa, iar fiecare lucru din preajmă este o mărturie a acesteia.
BISERICUȚA DIN MIJLOCUL LIVEZII
Drumul din centrul Hruşăuțiului spre creasta dealului, unde este casa vrednicului gospodar și român, Ionică Semeniuc, trece printr-un loc deosebit.
– În anul 1939 aici a fost ales loc pentru ridicarea bisericii: se vede ca în palmă satul, iar de cealaltă parte a dealului – codrii Cosminului, îmi explică dumnealui. A fost pusă chiar temelia sfântului lăcaș, dar s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: au venit sovieticii, apoi a izbucnit războiul, iar după terminarea lui, când bisericile erau transformate în depozite, cine avea să riște să continue construcția. Vechiul fundament a fost acoperit cu pământ, ca să uite lumea de el, însă hrușăuțenii nu s-au dezis de credința strămoșească. Și imediat cum s-au simțit liberi de a crede, în inimile consătenilor mei s-a întors ideea ridicării bisericii. Am primit ajutor și din partea României și ne-am ales cu una dintre cele mai frumoase biserici din ținutul nostru. Dar, iată, când unui gospodar din sat – lui Vasile al lui Gheorghe Salahor, i s-a repartizat pământ aici, i-am amintit de vechiul fundament al bisericii. Și ce credeți, el a adus tehnică și a dat de temelie… L-am sfătuit să ridice o bisericuță și așa a apărut ea chiar în mijlocul tinerei livezi…
Pomul și fructele lui sunt ca un simbol al credinței, al Cuvântului divin, care crește, înflorește și rodește în sufletul omului evlavios și-l îndeamnă la fapte bune.
În imagini: dl Ionică Semeniuc la el acasă; împreună cu consătenii săi Nicu și Vera Zahariciuc la bisericuța din mijlocul livezii.
