La 12 iulie 1475, în fața unui iminent atac otoman, Ştefan cel Mare a recunoscut suzeranitatea lui Matia Corvinul, regele Ungariei, și a obținut sprijinul acestuia în lupta împotriva turcilor. La 12 iulie 1475 a fost încheiat tratatul de la Iași, prin care Ștefan cel Mare, domn al Moldovei, urma să primească ajutor militar antiotoman în schimbul recunoașterii ca suzeran pe Matia Corvin, rege al Ungariei. Marea victorie în Bătălia de la Vaslui (10 ianuarie 1475), repurtată de Ștefan cel Mare asupra turcilor, a rămas fără urmări pe plan strategic, pentru că Veneția, aflată în război cu Imperiul Otoman, a încheiat armistițiu de șase luni cu sultanul. Astfel sultanul Mehmed al II-lea a avut răgazul necesar pentru a cuceri cetățile Caffa, Tana și Mangop din Crimeea. Însăși Hanatul Crimeii a devenit dependent de Poartă. Astfel turcii obțin un aliat pe celălalt flanc al Moldovei. În situația dificilă creată pentru Moldova, domnul Ștefan cel Mare solicită sprijin militar monarhilor europeni. Dintre toți conducătorii statelor europene, doar regele Matia Corvin al Ungariei a poruncit o companie antiotomană, în toamna anului 1475, care se va finaliza prin cucerirea Șabațului în Serbia. Ștefan cel Mare reușește să zădărnicească tentativa flotei otomane de a cuceri Cetatea Albă și Chilia, unicele cetăți libere la Marea Neagră. Pericolul otoman se va agrava în timp.
La 12 iulie 1580 a fost tipărită Biblia de Ostrog, una dintre cele mai timpurii imprimări ale Bibliei într-o limbă slavă. Biblia de Ostrog a fost una dintre cele mai vechi traduceri est-slave a Bibliei şi prima ediţie completă tipărită a Bibliei în slavonă, cu asistenţă din partea prinţul ucrainean, Kosteantyn Ostrogski. Biblia de Ostrog este unica printre Bibliile slavone, Vechiul Testament fiind tradus nu din ebraică, ci din greaca. Această traducere a cuprins şaptezeci si şase cărţi ale Vechiului şi Noului Testament şi un manuscris al Codex Alexandrinus.
La 12 iulie 1904 s-a născut Pablo Neruda (Neftali Reyes Basualdo), poet chilian, laureat Nobel. Pablo Neruda a participat activ la viața politică a timpului său, prin opere militante puse în slujba demnității umane. Călătorii, conferințe, premii și titluri academice, editarea în tiraje impresionante a operelor sale în spaniolă și în numeroase alte limbi marchează recunoașterea marii valori a poeziei sale, care culminează cu decernarea Premiului Nobel pentru literatură în octombrie 1971. Nu mai puțin strălucită este activitatea politică din ultimii ani ai vieții. În 1969 este desemnat din partea Partidului Comunist candidat la președinția Republicii Chile și în această calitate străbate întreaga țară și ia parte la tratativele care conduc la formarea Unității Populare. Ulterior se retrage în favoarea lui Salvador Allende, care este desemnat candidat unic. În 1970 ia parte activă la campania electorală a lui Allende. După victoria Unității Populare, când Allende devine președintele țării, Neruda este numit ambasador în Franța. În 1972 este invitat la New York la Reuniunea Pen Clubului, unde ține discursul de deschidere și protestează împotriva blocadei la care Statele Unite ale Americii supuseseră țara sa. Începe să-și scrie Memoriile. Renunță la funcția de ambasador la Paris și se întoarce în Chile, prilej cu care guvernul organizează în cinstea lui o mare adunare populară pe stadionul național din Santiago. La mijlocul anului 1973, adresează o chemare intelectualilor latino-americani și europeni pentru evitarea războiului civil în Chile. La 11 septembrie, un puci militar răstoarnă guvernul Unității Populare, iar președintele Salvador Allende este asasinat. A murit la 23 septembrie 1973, la Santiago, la câteva zile după răsturnarea guvernului Unității Populare de către forțele armate reacţionare. Opinia publică internațională a luat cunoștință cu profundă indignare de faptul că, după puciul militar, locuința sa din Valparaíso, precum și cea din Santiago, unde se ținea priveghiul pentru cel dispărut, au fost devastate și distruse de fasciștii chilieni.
La 12 iulie 1909, în localitatea Vitănești, județul Teleorman, s-a născut Constantin Noica, unul dintre cei mai renumiți filosofi români din secolul al XX-lea. Filosoful Constantin Noica a fost și poet, eseist, publicist, scriitor. În 1990, după moarte, i s-a conferit titlul de membru al Academiei Române. Și-a făcut studiile gimnaziale și liceale la București, după care s-a înscris la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din București, avându-l ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. A absolvit facultatea în 1931 cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”. În perioada 1932-1934 Constantin Noica frecventează societatea culturală „Criterion”, dar nu se lasă influențat de legionari, rămânând fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României. În primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta până în primăvara anului 1939 . În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie. În octombrie același an Constantin Noica pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944, participând de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger.
În primul deceniu postbelic – 1949-1958 – Constantin Noica își are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici el și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai târziu. În 1958 Constantin Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de marele filosof la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964. Din 1965 Constantin Noica se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere, unde va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene.
Ultimii ani din viață, începând din 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi. La 1 octombrie anul 1987, cu două luni înainte de moarte, Constantin Noica a venit pentru ultima oară la Ipoteşti, la baștina lui Mihai Eminescu. Aici, în acest loc s-a împlinit însă unul dintre cele mai mari vise ale lui: facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, poate cea mai importantă lucrare a lui Noica din ultimii ani de viață… „Noica şi-a început drumul la Ipoteşti intrând în biserica ridicată de Iorga, unde și-a făcut semnul crucii, chiar dacă era însoţit de doi oficiali de la judeţ. I-am arătat chipul Arhanghelului Mihail, reprezentat cu faţa angelică a lui Eminescu copil, apoi urmele gloanţelor lăsate de ostaşii sovietici «eliberatori» în candela din faţa altarului şi în pieptul regelui Carol al II-lea, pictat ca şi Eminescu, la intrare, în semn de ctitori. «Au tras şi în Eminescu?». Nu, pentru că nu ştiau cine este. S-a uitat la mine complice”, și-a notat în jurnalul său din acea zi de toamnă Valentin Coşereanu, directorul de atunci al Muzeului „Mihai Eminescu” din Ipotești.
A doua zi Constantin Noica a plecat la Bucureşti şi cu asta a început lungul drum al anticamerelor, al nesfârşitelor explicaţii şi ore de aşteptare, de multe ori zadarnice, al telefoanelor, al mereu eşuatelor încercări de a fotografia paginile din caiete, al veşnicelor pelerinaje la Ipoteşti, în miez de iarnă, când casa memorială e îngheţată şi unde caloriferele electrice nu fac faţă şi trebuie să se supună regimului socialist al economiilor… Dar după trei ani de încercări de toate felurile, Eminescu, în toate strălucirile şi întunecimile minţii lui, era gata să-şi întâmpine oaspeţii la Ipoteşti. Ca o chemare sau ca o împlinire, la sfârşitul lui 1987, Constantin Noica pleca şi el spre alte lumi. Cu sentimentul unui dor împlinit.
La 12 iulie 1937 a fost inaugurată Expoziția Mondială de la Paris. În cadrul ei a fost expusă pentru prima dată publicului „Guernica” lui Pablo Picasso. „Guernica” este o pictură de 349,3 x 776,6 cm realizată în 1937 de pictorul Pablo Picasso. „Guernica” este dedicat orașului basc Guernica, bombardat de aviația germană în timpul războiului civil din Spania. Această operă marchează începutul angajării politice a artistului.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com