La 17 iunie 1462 are loc „Atacul de noapte” – bătălia între armata condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești, și armata condusă de sultanul Mehmed al II-lea al Imperiului Otoman. „Atacul de noapte” a avut ca rezultat o victorie decisivă a românilor. Conflictul a pornit inițial de la refuzul lui Vlad de a plăti tribut otomanilor și a escaladat după ce Vlad a invadat Bulgaria și a tras în țeapă peste 23.000 de turci și bulgari. Mehmed a ridicat o armată uriașă cu obiectivul de a cuceri Țara Românească și a o anexa la imperiul său. Cele două armate au avut mai multe ciocniri, cea mai semnificativă fiind atacul de noapte în care Țepeș a atacat tabăra turcească în timpul nopții pentru a încerca să-l ucidă pe sultan. Deși atacul a cauzat pierderi mari turcilor, Mehmed a scăpat cu viață și și-a continuat marșul spre reședința de la Târgoviște, unde a dat peste alți 20.000 de turci și bulgari trași în țeapă. Sultanul și armata sa au fost total demoralizați și s-au retras din Țara Românească.
La 17 iunie 1473 călugărul Nicodim de la mânăstirea Neamț a terminat „Tetraevangheliarul”, lucrare vestită pentru miniaturile sale și pentru că în el se află portretul lui Ștefan cel Mare, dăruit de către domnitor mănăstirii Umor, de aici denumirea actuală „Tetraevangheliarul de la Humor”.
La 17 iunie 1889 a avut loc înmormântarea lui Mihai Eminescu la Cimitirul Bellu din București. Cu zece ani înainte de moartea sa poetul nostru național a scris poezia „Despărțire”, în care se întreba:
„Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde‑s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi‑vor pentru mine repaosul de veci”.
Acel repaus a început pentru el la 15 iunie 1889, iar la 17 iunie au avut loc funeraliile cu „cântări tânguitoare”. De la conducerea în ultimul drum a celui mai mare poet român se păstrează o singură imagine, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Imaginea atestă că Eminescu a fost înmormântat pe o vreme ploioasă și mohorâtă, unii dintre cei prezenți având în mână umbrele. Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia în ziua înmormântării. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova – cel mai probabil Veronica Micle, îmbrăcată în negru, a așezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”. Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul, pe una din ele fiind scris: „Din partea amicilor”.
Sicriul era acoperit într-o pânză neagră și purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Titu Maiorescu. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor al ziarului Adevărul: „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”. La finalul slujbei, corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei „Mai am un singur dor”.
După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Bellu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care îl însoțea pe Eminescu pe ultimul drum se aflau Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s‑a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Condoleanțele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui care era dus către cimitir: „…Şi noi care te‑am iubit şi te‑am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi‑l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.
Sicriul cu trupul neînsuflețit al poetului a fost coborât în mormânt spre seară. Cineva dintre cei prezenți la funeralii lăsă o mărturie: „Soarele cobora către amurg, parcă vrând să imite asfințitul celui ce ne‑a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste”.
La 17 iunie 1953, în satul Tereblecea din regiunea Cernăuți s-a născut Ivo (Ion) Bobul, artist al poporului din Ucraina. Steaua lui s-a ridicat pe bolta înaltă a muzicii de estradă ucrainene la Cernăuţi. De altfel, pe Aleea vedetelor din Piaţa Teatrală din Cernăuţi este montată o stea simbolică, purtând numele vestitului tenor liric. Fiind încă elev, a rămas fără tată şi şi-a continuat învăţământul la Şcoala-internat din Herţa. Înainte de a ajunge pe scena profesionistă, a însuşit o meserie muncitorească la o şcoală tehnico-profesională din Donbas. Şi-a început calea în arta muzicală în anul 1979, ca solist al Ansamblului de estradă „Marea” de la Filarmonica din Crimeea. În perioada 1980-1989 a activat ca solist al ansamblurilor de estradă „Ceremuş” şi „Apă vie” de la Filarmonica din Cernăuţi. A evoluat în componenţa Ansamblului de estradă „Vivaton” din Ternopil, Teatrului de estradă „Etiud” din Kiev. A cântat în duet cu Lilia Sandulesa.
În prezent Ivo Bobul îmbină activitatea concertistică cu cea de pedagog – este profesor de canto la Kiev. Lui îi propun cântece cei mai renumiţi compozitori din Ucraina. Repertoriul său este alcătuit din cântece în mai multe limbi, inclusiv în limba română. Cel mai reuşit cântec în limba română este „Doi părinţi la margine de ţară” pe versurile poetului bucovinean Ilie Tudor Zegrea.
Războiul declanşat de Rusia împotriva Ucrainei este şi o dramă pentru familia lui Ivo Bobul. Chiar în primele zile de război cântăreţul, fiind împreună cu familia sa într-un adăpost antiaerian din Kiev în timpul bombardamentelor, s-a adresat colegilor săi din Rusia: „Îmi pare foarte rău, îmi este foarte dureros că aceşti oameni nu înţeleg ce fac. Vreau să mă adresez colegilor mei din Rusia, Alei Pugaciova, lui Filip Kirkorov, prietenului meu Aleksandr Serov. Voi aveţi o pondere în Rusia, puteţi influenţa asupra preşedintelui vostru. Ştiţi cum s-o faceţi. Ridicaţi poporul Rusiei. Acest război nu trebuie nimănui, nici nouă, nici vouă. Mor oameni, copii, bătrâni…”. Probabil că adresarea lui Ivo Bobul nu şi-a găsit răsunetul cuvenit în inimile artiştilor ruşi. Dar cine ştie, poate în repertoriul lui Ivo Bobul va apărea cu timpul unul dintre cele mai puternice cântece despre rezistenţa eroică a poporului ucrainean.
La 17 iunie 1982, luând cuvântul la Adunarea Generală a ONU, Preşedintele SUA, Ronald Reagan, a numit URSS „imperiul răului”, accentuând asupra amoralităţii regimului sovietic, şi din această cauză era imposibil să fie egalat URSS cu SUA. Această declaraţie a fost făcută în toiul „războiului rece”. Vizitând Uniunea Sovietică în 1988, pe unda ameliorării relaţiilor sovieto-americane, Ronald Reagan a declarat că nu mai consideră URSS un „imperiu al răului”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com