La 21 august 1723, în satul său Dmitrievka (în prezent –Dmitrovsk-Orlovski, regiunea Orlov, Rusia) s-a stins din viață fostul domnitor al Moldovei și cărturar de talie europeană, Dimitrie Cantemir. Proclamat de turci domnitor al Moldovei la 23 noiembrie 1710, Dimitrie Cantemir sosește la Iași la 10 decembrie1710, având ca sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu, suspectat de legături cu rușii. Dar însuși noul domn-cărturar a încheiat la Luțk (azi în Ucraina), la 13 aprilie 1711 un tratat secret de alianță cu țarul Rusiei, Petru I, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă. Tratatul n-a fost transpus în viaţă, deoarece campania de la Prut, care a urmat în vara anului 1711, nu s-a încununat de succes. Bătălia decisivă a avut loc la 8-9 iulie 1711, lângă satul Stănileşti de pe Prut. La 12 iulie 1711 este încheiat un tratat (armistiţiu) de pace, conform căruia armata rusă este impusă să părăsească Moldova.
Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Ţara Moldovei, pe care turcii erau gata s-o transforme în paşalâc. Împreună cu circa 4 mii de consângeni (mulţi boieri cu familiile lor, precum şi reprezentanţi ai diferitor categorii de slujbaşi), Dimitrie Cantemir părăseşte Moldova luând drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor turcii şi tătarii au supus ţara unui jaf aproape fără precedent – cetatea Hotinului este transformată în raia (1714-1715), iar tronul ţării este dat pe mâna grecilor fanarioţi.
Dimitrie Cantemir şi familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari etc., în număr de circa o mie au rămas pentru totdeauna în Rusia. Atât Dimitrie Cantemir, cât şi alţi refugiaţi au primit moşii şi unele drepturi nobiliare ruseşti. În lunile de iarnă Dimitrie Cantemir lucra intens la mai multe din operele începute cu ani în urmă, fie în Moldova, fie la Istanbul, coresponda cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, cu oameni de ştiinţă, mai cu seamă de origine germană, care se stabiliseră într-un număr destul de mare la Petersburg. Prin intermediul acestora, Dimitrie Cantemir începe să fie cunoscut în mediile ştiinţifice şi academice din Germania, în special la Academia de Ştiinţe din Berlin. Drept urmare, aici încep să fie cunoscute unele din operele sale, mai ales cele ce ţineau de istoria, cultura şi civilizaţia poporului român. La propunerea unor oameni de ştiinţă germani aflaţi în serviciul ţarului, în 1714 Dimitrie Cantemir este ales membru titular al Academiei din Berlin pentru Secţiunea ştiinţelor orientale.
În corespondenţa sa purtată cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, Dimitrie Cantemir cerea să i se dea un serviciu. Mai cerea permisiunea trimiterii fiilor săi la studii în străinătate, precum şi organizarea unei noi campanii împotriva Porţii Otomane, care să-i permită redobândirea scaunului domnesc. Însă, aceste rugăminţi nu i-au fost îndeplinite niciodată.
În 1719 Dimitrie Cantemir devine senator şi unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai lui Petru I în probleme de politică orientală a Imperiului Rus. În timpul campaniei „persane” din 1722-1723, Dimitrie Cantemir a fost şeful cancelariei imperiale de campanie şi unul dintre sfetnicii intimi ai ţarului. Unii istorici admit că în Rusia a fost elaborată şi varianta în limba latină a „Hronicului vechimei romano-moldo-vlahilor”, lucrare pe care, după unii cercetători, Dimitrie Cantemir ar fi pierdut-o într-un naufragiu pe Marea Caspică, în timp ce făcea cale întoarsă din campania persană. Efortul şi activitatea destul de intensă pe multiple planuri din aceşti ani au agravat mult starea sănătăţii lui Dimitrie Cantemir, care suferea de diabet zaharat. La scurt timp după întoarcerea dintr-un drum greu şi plin de primejdii, Dimitrie Cantemir se stinge din viaţă la 21 august 1723 la moşia sa Dimitrievka şi este înmormântat în biserica construită de el la Moscova. Astfel s-a încheiat viaţa uneia dintre cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti de la hotarul secolelor XVII-XVIII.
În 1935, în condiţiile când între România şi fosta Uniune Sovietică s-au stabilit relaţii diplomatice, osemintele distinsului om politic şi cărturar Dimitrie Cantemir au fost aduse în ţară şi înhumate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Pe lespedea raclei sale este scris: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.
La 21 august 1902 s-a născut regizorul Paul Călinescu, pionier al cinematografiei româneşti instituţionalizate, autor al primelor filme de actualitate. Primul film regizat de Paul Călinescu (1902-2000) a fost „România” (1934). În colaborare cu Tudor Muşatesc, Paul Călinescu a scris scenariul filmului „Titanic vals” (1964). În 1934 regizează primul său film, un documentar, intitulat „România”. În 1936, Călinescu are iniţiativa organizării unui Serviciu cinematografic în cadrul Oficiului Naţional de Turism. În 1941, filmul „România în lupta contra bolşevismului” câştigă premiul filmului documentar la Festivalul internaţional de artă cinematografică de la Veneţia. Drama „Răsună valea”, realizată în 1949, îi aduce o altă distincţie – Diploma de onoare a Festivalului internaţional de la Karlovy Vary, în 1950. Fiind, de asemenea, un tehnician strălucit, Călinescu a fost coautorul unor brevete de invenţie pentru „video-real” (1964) şi „fizio-ecran” (1968). Drama „Porto Franco” (1961) şi comedia „Titanic Vals” (1964), ultimele două filme regizate, au fost şi cele care i-au încununat cariera. Paul Călinescu a semnat în total regia a 18 filme, la cele mai multe fiind, de asemenea, scenarist şi autor al imaginii şi montajului. A fost recompensat şi cu mai multe premii naţionale pentru „merite excepţionale în dezvoltarea cinematografiei naţionale” sau pentru întreaga operă. „Filmul este veşnic tânăr. El merge în pas cu viaţa, cu aspiraţiile, cu preocupările, cu gândurile, cu gusturile oamenilor. Într-asta constă veşnica lui tinereţe”.
La 21 august 1911 pictura lui Leonardo da Vinci „Mona Lisa” a fost furată din Muzeul Luvru din Paris, dar a fost recuperată după două zile. Mona este prescurtarea cuvântului Madonna (Doamna). Istoria tabloului este plină de peripeții. Leonardo era foarte atașat de el și îl purta totdeauna cu sine în călătorii, inclusiv atunci când regele Francisc I l-a invitat în 1516 să se stabilească în Franța, în castelul din Amboise. Regele i-a cumpărat tabloul, care a fost expus mai întâi la palatul Fontainebleau, mai târziu la Versailles. După Revoluția Franceză este expus la Luvru, Napoleon Bonaparte l-a luat pentru propriul său dormitor, apoi a revenit la muzeul Luvru.
În timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871 a stat ascuns într-un loc necunoscut. În ziua de 22 august 1911 se constată dispariția tabloului din muzeu. Poetul Guillaume Apollinaire este suspectat de furt și arestat, în ziua de 7 septembrie este interogat și Pablo Picasso, dar ambii sunt eliberați din lipsă de dovezi. S-a descoperit că un angajat de la muzeul Luvru, de origine italiană, Vincenzo Perugia, convins că tabloul aparține Italiei, l-a furat purtându-l sub manta la ieșirea din muzeu. A fost descoperit când a încercat să-l vândă unui negustor de opere de artă din Florența. După ce a fost expus în principalele orașe ale Italiei, revine la Luvru în 1913. În 1956, partea inferioară a tabloului suferă daune serioase în urma unui atentat cu o soluție acidă, iar câteva luni mai târziu un vizitator a aruncat în el o piatră. În prezent se află protejat sub o sticlă incasabilă. În anul 1962 a fost expus în America la New York și Washington, iar în anul 1974 la Tokyo și Moscova.
La 21 august 1943 s-a încheiat Bătălia de la Kursk (începută la 5 iulie 1943). Cea mai mare bătălie a blindatelor din istorie. Armata germană a pierdut peste 500.000 de oameni. După bătălia de la Kursk, frontul de est și-a schimbat aspectul. Inițiativa strategică a trecut definitiv de partea sovietică, germanii petrecând restul războiului reacționând la ofensivele Armatei Roșii. Un nou front a fost deschis în Italia, ceea ce a impus redirecționarea unor forțe germane de pe frontul de est și din apusul Europei. Atât partea germană cât și cea sovietică au avut pierderi importante, dar numai Uniunea Sovietică a avut resursele umane necesare pentru completarea efectivelor și cele industriale pentru completarea materialelor de luptă pierdute. În plus, Uniunea Sovietică se bucura de sprijinul american prin programul Lend-Lease. Germanii nu și-au mai revenit după înfrângerea de la Kursk și nu a mai lansat nicio ofensivă majoră în răsărit.
La 21 august 1968, la Bucureşti, peste 100.000 de cetăţeni ai capitalei au participat la un uriaş miting de protest împotriva invadării Cehoslovaciei de către trupele armate a cinci ţări din Tratatul din Varşovia (URSS, Polonia, RDG, Ungaria şi Bulgaria). România, membră şi ea a acestui tratat, a refuzat participarea. Cu aceasta ocazie, Nicolae Ceauşescu a condamnat cu fermitate, în numele României, intervenţia armată şi a luat măsuri preventive de apărare în caz de repercusiuni.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com