La 21 iulie anul 356 î.e.n. un oarecare Herostratus a dat foc uneia din cele şapte minuni ale lumii – templul Artemisei din Efes, pentru a-şi înscrie numele în eternitate. Templul zeiței Artemis din Efes, cunoscut și ca „Templul Dianei”, a fost un edificiu antic grec construit pentru zeița Artemis. Templul a fost ridicat în anul 550 î.e.n. în Efes, oraș aflat atunci pe teritoriul imperiului babilonian. El se află la 50 kilometri la sud de orașul Izmir, Turcia. Din templul original, considerat una din cele șapte minuni ale lumii nu au rămas decât puține relicve. Se spune că Herostratus, care a incendiat templul, a murit în foc. Istoria acestui om este una din cea mai dramatică și plină de învățăminte din antichitate. El nu se deosebea prin nimic de semenii săi, însă, în dorința ca numele său să fie păstrat în conștiința oamenilor și în istorie, a comis acest act criminal. De aici a luat naștere expresia „Slavă lui Herostrat”. Legenda spune că în noaptea în care templul a ars, s-a născut Alexandru cel Mare, iar Artemis a fost prea ocupată cu nașterea lui și nu a avut grijă de templu. Alexandru a oferit oamenilor din Efes bani pentru a reconstrui templul, dar aceștia nu au acceptat. Construcția noului templu a început în anul 323 î.e.n., din banii efesenilor și a continuat timp de mai mulți ani. Acest templu era mult mai mare decât precedentul: 69 m lățime, 137 m lungime, dar numărul de coloane și înălțimea lor a rămas aceiași. Cultul zeiței Artemis era unul extrem de viu de aceea orașul a beneficiat de fonduri pentru a construit un mare templu.
La 21 iulie 1808 s-a născut Simion Bărnuţiu, istoric și estetician român, conducător al Revoluției de la 1848 din Transilvania. Simion Bărnuțiu (1808-1864) a fost preot greco-catolic, om politic, și profesor universitar. Bărnuțiu a fost un personaj important pe scena politică a Transilvaniei în perioada revoluției pașoptiste, reușind să își exprime public față de studenții săi conceptele politice. A susținut în lucrările sale că fiecare popor trebuie să aibă dreptul la autodeterminare prin respectarea suveranității naționale. Expresia concentrată a gândirii sale politice o constituie discursul ținut la Blaj la 2/14 mai 1848. După înfrângerea revoluţiei, Simion Bărnuțiu s-a refugiat la Viena, unde a urmat cursurile universității din capitala austriacă până în 1853 , când a trebuit să renunțe la studii, ca urmare a intervențiilor autorităților habsburgice, îngrijorate de ideile programului său politic național și impactul acestuia asupra românilor din imperiu. Se mută în Italia, la Pavia, unde se înscrie la cursurile Facultății Juridice. Acolo își ia doctoratul în drept, iar, apoi, revine la Viena, de unde August Treboniu Laurian îi face propunerea de a veni la Iaşi să predea la universitate, invitație pe care o acceptă, fiind la Iași din decembrie 1854. Simion Bărnuțiu a rămas la Iași timp de un deceniu. În calitatea sa de profesor la Academia Mihăileană (1855-1860) și, apoi, la Universitatea din Iaşi (1860-1864), Bărnuțiu a format oameni cu o gândire nouă, oameni care, ulterior, au cerut reforme democratice, votul universal, exproprierea moșiilor boierești și a celor mănăstirești.
La 21 iulie 1821, potrivit unor istorici literari, s-a născut Vasile Alecsandri, clasic al literaturii române, participant la revoluția pașoptistă și adept al unirii Principatelor Române, membru fondator al Academiei Române. Astăzi întreaga spiritualitate românească marchează bicentenarului naşterii acestui mare poet al neamului.
„Bardul de la Mircești” sau „acel rege al poeziei”, după cum l-a numit pe Vasile Alecsandri Mihai Eminescu, a ajuns la Cernăuți după înfrângerea Revoluției din 1848. Poeta și fosta arhivistă, Elena Crigan, în articolul „Vasile Alecsandri la Cernăuți” menționează că „în noaptea de 15 spre 16 iunie 1848, la Cernăuții au sosit „bejenarii” Vasile Alecsandri și fratele său Iancu, Costache Negri și cele două surori ale sale, Mihail Kogălniceanu, George Sion și alții”. În curând toate aceste personalități vor deveni proeminente și vor face cinste națiunii române în lume. Dar atunci, în anul revoluționar pentru întreaga Europă 1848, ținutul bucovinean, bântuit de o secetă nemaipomenită, îi primi pe refugiații din Moldova. Ei au fost găzduiți în casele marelui vornic și patriot român, Doxachi Hurmuzachi.
Mai târziu prozatorul și publicistul bucovinean, Ion Grămadă, va scrie: „Cernăuţii însemnau, înainte de ocupaţia austriacă, un târguşor cosmopolit şi, tocmai de aceea, nereprezentativ pentru o naţiune sau alta. O identitate românească în Cernăuţi, oraşul locuit, de-a lungul vremilor, de români, de slavi şi de evrei, avea să se formeze cu adevărat, abia după anul 1848, când Hurmuzăcheştii încep să conştientizeze acea identitate, prin întemeierea de ziare, de societăţi culturale, de şcoli şi licee româneşti, prin conceperea şi editarea de manuale şcolare în limba română. Identitatea unui neam nu are doar parametri genetici, ci, în primul rând, o zestre spirituală, pe care începe să o tezaurizeze şi să o sporească. Românii cernăuţeni devin conştienţi de propria lor identitate, abia după refugierea revoluţionarilor moldoveni la Cernăuţi, „unde casele marelui vornic Doxachi Hurmuzachi îi găzduiau mai pe toţi boierii fără ţară. Acolo petreceau Vasile Alecsandri cu fratele său, Iancu, apoi domnitorul de mai târziu, Alexandru Cuza, Costache Negri, dimpreună cu două surori ale sale, care erau călugăriţe, Kogălniceanu, principele Moruzi, George Sion, cântăreţul limbii româneşti, şi alţii. În tovărăşia acestora mai veni şi Aron Pumnul, luminătorul Românilor bucovineni, care, rupt de oboseală şi slăbit în urma bolii de holeră, de care suferise, numai cu greutăţi putu trece graniţa dinspre Moldova, intrând, în puterea nopţii, în Cernăuţi. Şi George Bariţ, liberat de familia Hurmuzachi din ghearele zbirilor lui Barco, află refugiu în „sânul lui Avram”, după cum numeau surghiuniţii casa bătrânului şi bunului Doxachi”.
La conacul de la Cernauca al „bunului Doxachi” Vasile Alecsandri s-a aflat până la 17 noiembrie 1848. În această perioadă el a scris poezia „Deșteptarea României”, care apoi a fost difuzată sub formă de foaie-volantă. „Veselul și sociabilul Vasile Alecsandri legase o strânsă prietenie cu mai mulți intelectuali bucovineni. Se afla în permanentă corespondență cu frații Hurmuzachi, mai ales cu Alecu, cu Iraclie Porumbescu, cu compozitorul Carol Miculi, iar mai târziu – și cu Constantin Morariu și Simion Florea Marian”, remarcă Elena Crigan.
La 4 octombrie 1848, pe când Vasile Alecsandri se afla încă la Cernăuți, sub egida fraților Hurmuzachi apare primul număr al ziarului „Bucovina”. Anume în coloanele acestui ziar Vasile Alecsandri va publica balada „Miorița”, capodoperă a creației populare românești, va susține rubrica literară. Mai târziu Vasile Alecsandri devine și colaborator al „Foii” Societății pentru Cultura și Literatura Română din Bucovina, el fiind numit „eroul literaturii române frumoase”.
Bardul de la Mircești a ținut permanent legătură cu „dulcea Bucovină, veselă grădină”. Elena Crigan, în articolul citat, menționează că Vasile Alecsandri „avea să revină în nenumărate rânduri la Cernăuți, mai ales începând cu anul 1866, când a fost dată în exploatare calea ferată Cernăuți-Lemberg. Aflându-se în drum spre Paris, avea să se oprească de fiecare dată și în capitala Bucovinei, pentru a-și vizita prietenii, pentru a le da o mână de ajutor când aceștia aveau nevoie”.
În perioada interbelică, la Cernăuți, în fața Teatrului care-i purta numele, a fost inaugurat bustul lui Vasile Alecsandri. El a dispărut imediat după instaurarea puterii sovietice în ținutul bucovinean, în 1940. În prezent o stradă din Cernăuți, în raionul Sadagura, a fost numită în cinstea poetului Vasile Alecsandri.
La 21 iulie 1907 a murit pictorul roman Nicolae Grigorescu, autorul celebrelor tablouri „ Car cu boi”, „Ciobănaş”, „Nud la malul mării”. Nicolae Grigorescu (1838-1907) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.
La 21 iulie 1945 Preşedintele american Harry S. Truman a semnat ordonanţa prin care se aproba folosirea bombelor atomice. Bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki au constat din două atacuri nucleare implicând aruncarea a două bombe atomice, produse de Statele Unite ale Americii, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, asupra a două orașe din Japonia, Hiroshima și Nagasaki. La timpul aruncării celor două bombe atomice, deși războiul din Europa se terminase prin capitularea necondiționată a Germaniei, Imperiul Japoniei și Statele Unite ale Americii se aflau încă în stare de război. La 6 august 1945 bomba atomică cunoscută ca „Little Boy” a fost aruncată deasupra orașului Hiroshima, iar trei zile mai târziu, la 9 august 1945, cea de-a doua bombă atomică, cunoscută ca „Fat Man“, a fost detonată deasupra orașului Nagasaki.
Cele două arme atomice au fost arme de șoc și teroare. Avantajul enorm al acestor arme nu a fost militar (SUA dispuneau doar de câteva), ci politic. Din punct de vedere militar, Statele Unite ar fi câștigat puțin prin distrugerea a două orașe japoneze. Dar din punct de vedere civil, Japonia avea să piardă mult. Noutatea adusă de armele nucleare a fost nu distrugerea la scară largă (care s-ar fi putut realiza și cu arme convenționale în cantitatea necesară), ci faptul că armele nucleare comprimă distrugerea catastrofică într-o perioadă de timp foarte scurtă schimbă dramatic politica războiului, motivațiile oamenilor cu putere de decizie.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com