La 23 iulie 1601, Mihai Viteazul dictează memoriul către marele duce al Toscanei, Fernando I de Medici, păstrat numai în traducere, prima autobiografie din literatura româna. „În Arhivele din Florenţa d-l Angelo Pernice, care, ca scriitor al unei istorii a Statelor balcanice, cunoaşte trecutul nostru şi ni-a vizitat ţara, a găsit, între alte acte, privitoare la concursul dat de nobilii toscani trimişi de marele Duce Cosimo în ajutorul lui Mihai Viteazul, o întinsă povestire a Domnului învins în 1600 de Ungurii ardeleni şi de Basta, către principele italian care-i cunoscuse nevoia şi voise să-l sprijine în lupta-i de cruciată, precum şi către oricare alţii. Cele spuse astfel de omul care începe vorbind de „dorul său intim de a face lucruri care ar duce la lauda lui Dumnezeu, la slujba creștinătății şi, în sfârşit, la un capăt de cinste al ostenelilor sale şi la o veşnică faimă după moartea lui”, sunt de cea mai mare însemnătate”. Așa scria Nicolae Iorga despre memoriul autobiografic al lui Mihai Viteazul redactat la 23 iulie 1601.
La 23 iulie 1812 a fost semnat „Regulamentul privind instituirea administrației provizorii rusești pe teritoriul moldovenesc dintre Prut și Nistru”. Acest document, unul dintre primele referitoare la anexarea Basarabiei, a fost semnat la București, la 23 iulie 1812, de către amiralul rus Pavel Ciciagov, comandantul armatei Dunărene. Prin el boierul moldovean, Scarlat Sturdza, desemnat primul guvernator civil al Basarabiei țariste pe teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, a primit instrucţiuni concrete. Regulamentul a intrat în vigoare la 2 februarie 1813. Impunerea Regulilor de guvernare temporară a Basarabiei erau necesare pentru evitarea răscoalelor în partea Moldovei, proaspăt anexată Imperiului rus, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, și confirmată prin Pacea de la București din 16 mai 1812. Prin actul său amiralul Pavel Ciciagov a „conferit” fără nici un temei regiunii dintre râurile Prut și Nistru, care aparținuse Țării Moldovei, denumirea părţii sudice a acestei regiuni, la acel moment o raia turcească cunoscută sub numele de Basarabia. În baza „Regulamentului privind instituirea administraţiei provizorii”, provincia dintre Prut şi Nistru a fost împărţită în 12 ţinuturi: Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Căuşeni, Reni şi Ismail, care uneau 17 oraşe şi 693 de sate. Teritoriilor moldoveneşti recent anexate Imperiului Rus, care au obţinut un statut de regiune, le-a fost acordată autonomia limitată, iar locuitorilor le-a fost permisă utilizarea în continuare a legilor locale. A fost organizat un guvern provizoriu, compus din două camere, în frunte cu guvernatorul civil Scarlat Sturdza. Justiția penală sau civilă era efectuată în corespundere cu obiceiurile locale, iar poliția activa în baza legilor ruseşti. Lucrările de secretariat erau organizate în două limbi – rusă şi română. Limba rusă se folosea în şcoli şi biserici. Guvernul Basarabiei țariste era supus nemijlocit comandantului suprem al armatei Dunărene, care avea dreptul să anuleze orice decizie a lui, fapt care transforma această autonomie relativă în una declarativă.
Scarlat Sturdza provenea dintr-o familie de boieri moldoveni cu vechi tradiţii cărturăreşti. El a fost primul şi totodată singurul guvernator moldovean al Basarabiei anexate de Imperiul Rus.
După anexarea Basarabiei, ţăranii supuşi la dări suplimentare au început să fugă în masă spre Moldova de peste Prut. De aceea, pentru a preîntâmpina o masivă depopulare a teritoriului, la 7 octombrie 1812, Scarlat Sturdza a emis o dispoziţie specială adresată comandantului Armatei Dunărene. Pavel Ciciagov, prin care acestuia i se indica instituirea cordonului de pază la hotarul de apus al Basarabiei. La 17 iunie 1813, pe motiv de boală, Scarlat Sturdza a fost eliberat din funcţie. În realitate, destituirea a fost provocată de opoziţia sa fermă faţă de intenţiile de rusificare a administraţiei şi de colonizare a provinciei cu ţărani aduşi din toate colţurile Imperiului Rus. Locul său a fost preluat de generalul‐maior rus Ivan Harting, guvernator militar al provinciei în august 1813. Scarlat Sturdza a decedat la Chişinău pe data de 1 aprilie 1816.
La 23 iulie 1851 a murit Constantin Daniel Rosenthal, pictor şi revoluţionar român paşoptist de etnie evreiască. Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851) este autorul cunoscutelor tablouri „România revoluţionară”, „Femeie pe canapea”. Numele pictorului este cunoscut în România ca fiind Constantin Daniel Rosenthal și în arta plastică maghiară ca David (Constantin) Rosenthal. Informațiile despre viața și activitatea artistului suferă de neclarități și incertitudini.
Constantin Daniel Rosenthal s-a născut la Pesta, într-o familie de negustori evrei unguri. Anul 1820 a fost acceptat de către biografii lui Rosenthal ca an al nașterii sale. Toate sursele menționează faptul că pictorul ar fi sosit la București în anul 1842. În perioada 1843-1844, Rosenthal a pictat un număr mare de portrete printre care cele care îl reprezintă pe Nicolae Bălcescu, pe boierul Cătuneanu și pe Mașenca Filliti. Rosenthal a intrat în cercurile intelectualilor bucureșteni și a legat prietenii cu inginerul Cretzeanu și Constantin A. Rosetti. În anul 1844 a plecat la Paris. În ziua de 23 iunie 1848 in Piața Vorniciei din București a fost inaugurată prima statuie de for public intitulată „Statuia Libertății” sau „România Deliverată”, operă a lui Constantin Rosenthal. Statuia, în stil neoclasic, reprezenta o alegorie a ideilor pașoptiste, sub chipul unei femei ținând în mâini o cumpănă și o cruce, amplasată pe un piedestal de piatră. De frica unei intervenții ale trupelor otomane și rusești, caimacamul conservator Emanoil Băleanu a dispus ca în noaptea de 28 spre 29 iunie 1848 statuia să fie distrusă. Pașoptiștii au condamnat acest gest de distrugere a unei opere de artă, numindu-l un act de vandalism.
La 23 iulie 1920 a decedat Teodor V. Ștefanelli (născut Theodor Ștefaniuc), istoric, poet, prozator și jurist român, membru titular (1910) al Academiei Române. Fiu al unui comerciant și vânzător, Vasile Ștefaniuc, Teodor Ștefanelli a urmat școala primară în Siret și liceul la Cernăuţi, între 1861 și 1869. În al doilea an de liceu a fost coleg de clasă cu Mihai Eminescu. Între 1869 și 1873, a studiat dreptul la Universitatea din Viena, la care și-a obținut și doctoratul, în 1875. A lucrat în calitate de magistrat și administrator în Câmpulung Moldovenesc, Suceava şi Liov. Până să se retragă din activitate, în 1910, a fost consultant imperial la Curtea Supremă din Viena. În Cernăuți, a făcut parte din Societatea pentru Cultura și Literatura Română din Bucovina , Societatea Academică „Junimea” şi „Arboroasa”. Ștefanelli a făcut parte și din societatea „România Jună” din Viena, implicându-se în organizarea manifestațiilor de la Mănăstirea Putna din 1871. Ca membru al Societății Școlare Române din Suceava, a fost fondator al unei biblioteci. În 1898, este numit membru corespondent al Academiei Române, devenind membru titular din 1910. A fost deputat în Dieta Bucovinei, participând activ la Unirea Bucovinei cu România, în 1918. Încetează din viață în 1920, fiind înmormântat la Fălticeni.
Prima sa lucrare publicată a fost o traducere, apărută în 1868 în Foaia Societății pentru Cultura și Literatura Română. Contribuțiile sale au apărut și în Analele Academiei Române, „Arhiva”, „Aurora Română”, „Calendariul Societății pentru Cultura și Literatura Română”, „Convorbiri Literare”, „Gazeta Bucovinei”, „Junimea Literară”, „Revista Politică”, „Transilvania” și „Tribuna”. Lucrarea sa „Amintiri despre Eminescu” a văzut lumina tiparului în 1914.
La 23 iulie 1940 Subsecretarul de stat al Statelor Unite ale Americii, Sumner Welles, emite o declaraţie cu privire la nerecunoașterea de către Statele Unite a anexării de către sovietici a celor trei state baltice: Estonia, Letonia şi Lituania.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com