La 24 ianuarie 1859 a avut loc Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, numită „Mica Unire”.
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta celor două principate, Moldova și Țara Românească, era în mâinile Rusiei și Imperiului Otoman, care se opuneau unirii. Însă, situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, atunci când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri: Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandiei, Imperiului Francez, Regatului Sardiniei și Imperiului Otoman.
După tratatul de Pace de la Paris s-au luat decizii importante, care privesc și Principatele Moldovei și Țării Românești. În urma discuțiilor despre unirea celor două principate, Marile Puteri acordă, în 1857, dreptul organizării adunării Ad-hoc, pentru a se discuta despre alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, ce urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.
În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din ambele țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Guvernul și Parlamentul și a realizat unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în anul 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Pe data de 1 iulie 1866, prin Constituția adoptată, Principatele Unite încep să se numească în mod oficial România, iar la data de 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România, fapt ce a creat actualul stat.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă, între anii 1859 și 1866, a fost perioada optimă în care România s-a dezvoltat. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României și primului guvern unitar, dar și prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, secularizarea averilor mănăstirești, reforma electorală, reforma învățământului, etc.
Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și de cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com