Interviu cu Valeriu Gulpac, veteran al învățământului public din Dinăuți
–Stimate Valeriu Gulpac, sunteți un animator al vieții culturale din satul natal: ați înscenat spectacole, ați creat o grupă vocală, din tinerețe Vă pasionați de arta fotografică, de filmări. Aveți un interes foarte mare față de istoria Dinăuțiului. Sunteți poate unicul „ghid”, care ne puteți relata această istorie nu în baza „izvoarelor documentare”, ci a unor izvoare naturale, care răzbat la suprafață din subsolurile vetrei natale, asigurând necesitățile vitale ale localnicilor.
–Așa este. Satul nostru a apărut și s-a format în jurul unui izvor. De la această versiune pornește și denumirea lui. Pe timpuri îndepărtate aceste locuri erau împădurite. Un oarecare Dinu, cu mai mulți oameni de-ai lui, a dat aici de un izvor cu apă foarte bună și s-au așezat cu traiul. La ei s-au alăturat și alte familii și au format satul, numit Dinăuți, adică de la acel Dinu. Există și a doua versiune. Gospodarii de aici trăiau bine, sau cum se spune în graiul popular „ghine”. De la „ghine” a apărut „Ghinăuți” sau „Dinăuți”.Izvorul acesta este și acum. El este acoperit și apa curge prin țeavă.
–În satele din jur se spune „cișmea”.
–Dinăuțenii îi spun „șipot”. Trec des pe lângă acest izvor și mă gândesc că interesul sătenilor față de istoria localității natale nu trebuie să sece. Istoria satului Dinăuți a fost scrisă de slăvitul nostru consătean Ion Bejenaru, pedagog, scriitor și folclorist, care în ultima perioadă a vieții sale a activat la Chișinău. Cunoștea foarte bine istoria Dinăuțiului Alexandru Șpirca, profesor de geografie. El avea adunate o mulțime de date, istorioare despre oamenii satului. S-a apucat să alcătuiască și arborele genealogic al unor familii din sat. Le trezea interesul elevilor săi față de trecutul baștinei și profesorul de română, Florea Cimborovici. Toți trei mi-au fost profesori la școală și mi-au servit drept exemplu în viață.
–De fapt, pământurile Dinăuțiului se află între două șipote. Pe vechiul drum de la intersecția Rângaci – Stroiești și până sub dealul pădurii Dinăuțiului, care a funcționat până în toamna anului 1970, căci a fost construit un segment nou, mai larg, alături, a existat un pod din piatră, care stă într-o parte și acum. Lângă acel pod – podul lui Huzun, sub deal este un șipote. Un alt șipote se află tot pe autostrada Cernăuți – Jitomir, care trece prin centrul Dinăuțilui, la hotarul dintre pământurile Dinăuțiului și ale Mălineștiului. Ambele șipote au fot amenajate în așa fel ca să fie comode pentru călători.
–Din păcate, ambele sunt într-o stare delăsată. Cu câțiva ani în urmă, înainte de acest război, un grup de tineri gospodari din sat au curățit teritoriul din jurul șipotelor, au încercat să curețe izvoarele, dar mi se pare că nu au dus lucrul până la capăt, căci ambele izvoare au secat. Este interesantă istoria podului de la Huzun. El a fost construit în anii treizeci ai secolului trecut de un inginer din București. În prezent nu este folosit, ci rămâne ca un monument al trecutului pe un pârâu cu stufișuri dese pe ambele maluri. Secarea acestor izvoare, precum și a altora de pe teritoriul satului nostru se explică prin practica sovietică de valorificare a locurilor mlăștinoase.
–Dinăuțiul era considerat un sat al morilor de vânt. În momentul de față se păstrează doar una, care a fost reparată și a devenit un simbol al satului. Știu că ați propus ca acolo să fie amenajat un muzeu, ba chiar ați organizat și un festival. Dar mori de apă au fost?
–Da, a fost o singură moară de apă – pe pârâul dintre Dinăuți și Mălinești. Acolo a fost și un iaz, digul lui s-a păstrat până la începerea lucrărilor de ameliorare a terenurilor. Pe timpuri, acolo aveau terenuri de pământ proprietarii Borșevici și Dughi. Cu vreo două sute de ani în urmă acolo a fost creat un șipot. Apa era foarte bună și curgea printr-un canal pietruit și acoperit. I se spune „șipotele din Dughi”.
În câmp se află și „Fântâna lui Perju”. Lângă ea se aflau trei iazuri. Vara gospodinele aduceau acolo cânepa la murat. Aceasta este una din primele fântâni din sat, săpată cu 250-300 de ani în urmă. Perju a fost un boier, pe moșia căruia trudeau sătenii, îmi povestea bunica. Iar bunelul meu avea o vorbă: „Să dormim ca boierul Perju”. Bunelul dormea pe un pat de lemn, meșterit de el însuși. Când eram mic, mă lua lângă el și-mi spunea: „Hai să dormim ca boierul Perju” și-mi povestea fel de fel de istorioare din viața satului până mă fura somnul. „Fântâna lui Perju” este adâncă și pietruită. Prin anii 50 ai secolului trecut ea a fost restabilită de meșterul Ilie Pascari. Lumea din sat îi spunea „domnul meșter”. El a pus ghizdul cu val. Mulți săteni luau de acolo apă.
În anul 1940 a fost săpată „fântâna lui Reabco”. Este o fântână largă, pietruită, cu o adâncime de 20 de metri. Gospodarul a săpat-o din principiu, căci mulți i-au spus că nu va da acolo de izvor. Dar riscul său a fost îndreptățit: a dat de un izvor cu apă foarte bună.
–În Dinăuți este o fântână, pe ghizdul căreia este însemnat anul când ea a fost săpată.
–Este fântâna din fața fostului spital de sector. Ea a fost restabilită și amenajată în stil modern de către întreprinzătorii din sat. Pe ghizdul ei este fixată o placă cu data de 2 aprilie 1902. Nu departe de ea a fost construită clădirea primei școli din sat. La acea vreme clădirile din sat erau ridicate din chirpici din lut și paie – „lampaci”, după cum se spune la Dinăuți. Evident că era nevoie de apă și mai întâi a fost săpată fântâna, apoi construită școala. În acea școală a învățat bunica mea Sanda. De fapt, ea mi-a fost prima învățătoare – m-a învățat să citesc și să scriu. Deci, când am mers la școală în clasa întâi știam să scriu și să citesc.
Această fântână se află nu departe de casa mea și aproape zilnic trec pe acolo. Deseori, admirând-o, mă gândesc la consătenii mei care știu să prețuiască două izvoare – izvorul dătător de viață și izvorul științei de carte care menține sănătatea sufletului.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com