LA CERNĂUŢI, ÎN NEUITATUL FAPT DE SEARĂ 

2 03 2023 F 3

(Cronică poetică despre Arcadie Suceveanu) 

Un erudit fiu al satului Ropcea

În oastea visătorilor de profesie a lui Arcadie Suceveanu, alături de Ilie Tudor Zegrea şi Ştefan Hostiuc, a intrat un valoros fiu al unei mari şi istorice localităţi din Valea Siretului, „pomenită-n scrisul lui Neculce”, după cum va menţiona poetul Vasile Leviţchi. Ştefan Costinean s-a înscris la facultate în anul 1969. Chiar din primele zile de studenţie a demonstrat colegilor că era un harnic culegător al creaţiei populare orale, fiindcă ştia încă din anii de şcoală „că pământenii lui vor atinge nemurirea prin cântec, joc, poezie, umor”. Tânărul, fiind conştient de faptul că „aceste particularităţi le-a înnobilat libertatea, cugetul, creaţia, arta, onoarea, demnitatea, munca, bunăstarea şi înţelepciunea”, a adunat caiete întregi de poezie populară. În serile lungi de toamnă, când în codrii seculari ai Bucovinei se rumeneau frunzele fagilor, Ştefan citea pentru cei strânşi în jurul său, în căminul studenţesc de pe fosta stradă Stasiuk din Cernăuţi: „Pădure, dragă pădure,/ Nu mă m-ai spune la nime/ C-am vărat o vară-n tine./ Las să mă spuie frunza,/ Că ea mi-a ţinut umbra./ Să mă spuie ramurile,/ Că ele-mi ştiu dorurile”. Iar dorurile lui s-au născut „din surâsul şi lacrimile ferice ale zorilor ancestrali”, când poezia populară, „ca un fenomen ceresc”, a „pogorât peste vatra străbună, milenară”, intrată „pe timpuri în legendara Dacie”. Atunci „cântau munţii şi apele, dealurile şi câmpiile, codrul şi florile, vântul şi păsările, Luna şi Soarele, anotimpurile şi stelele, dorurile şi oamenii, mamele şi pruncii, îngerii şi Dumnezeu”.

Ştefan Costinean a scos la lumina zilei din ascunzişurile lăzii cu folclor a satului său de baştină o variantă a nemuritoarei poezii eminesciene „Ce te legeni…”: „Ce te legeni, plopule,/ Fără ploaie, fără vânt,/ Cu vârful tău la pământ?/ — Da cum nu m-oi legăna,/ Dacă mi-a trecut vremea/ Şi-a venit iarna cea grea./ Vântul bate vălurele/ Şi-mi aduce dor şi jele/ De pe unde-s păsărele”.

Păsările călătoare, întorcându-se în primăvară, cântau din nou. Această cântare se revărsa peste zările senine ale anotimpului „ca murmurul fântânii, ca legănarea firului ierbii”. Ea a intrat în folclorul neamului ca un „licăr divin al vieţii sufleteşti”, anunţând despre povara „jugului asupritor al samavolnicului străin”: „Cântă cucul, bată-l vina,/ De se-aude-n Bucovina./ Cântă cucu-ntr-un brăduţ/ De se-aude-n Cernăuţi./ Cântă cucu-n ţara-ntreagă/ Şi-n Basarabia dragă./ Cântă cucu pe-o safiră/ Şi-n Basarabia martiră!”.

Ştefan, ştiind că „românul a luat frunza şi i-a dat ghiers de ciocârlie prin gura sa aurită, a luat apoi lemnul şi a făurit un fluier vrăjit”, ca un fiu vrednic al neamului său, cu dorul libertăţii permanent aprins în piept, adept al frumosului, al datinilor străbune, al tradiţiei milenare, şi-a pus la adăpost caietele cu marele tezaur al comorii naţionale, pornind spre zările necunoscutului, pentru a aduna cântece de cătănie, nevalorificate. După câţiva ani, a apărut din nou în aula universitară, spunând: „Vai de mine, multe ştiu/ Eu mă mir unde le ţiu”. Şi le ţinea pe toate acest erudit fiu al Ropcei în sufletul său sensibil, plin de candoare, şi în noile caiete, comoara spirituală a cărora, ca „un şirag de piatră rară”, doreşte să iasă la lumina zilei. „Din acest izvor pur vor bea şi vor înseta toţi fiii creaţiei naţionale”.

Petru GRIOR

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

 

Добавить комментарий