(Cronică poetică despre Arcadie Suceveanu)
Echipa lui Vasile Medvidi
Cu timpul, la oastea visătorilor de profesie a lui Arcadie Suceveanu s-a adăugat o numeroasă echipă, compusă din Vasile Medvidi, Mihai Agrigoroaie, Ion Suveică, Alexandru Creţu, Constantin Onofrei, Gheorghe Burlă, Vasile Dugan, Serghei Tabarcea. Primii cinci studenţi erau născuţi în mândrul Ţinut al Herţei, originari din frumoase sate ale Vechiului Regat. Următorii doi prezentau istorica Bucovină, meleagul Ţării Fagilor, plin de gloria trecutului. Ultimul membru al acestui vrednic grup a văzut pentru prima dată lumina dătătoare de viaţă a zilei în localitatea Larga, care intra la acea vreme în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Ei deveneau solii tuturor vechilor ţinuturi străbune ale Moldovei lui Ştefan cel Mare, care „şi-a avut dincolo de scena de luptă pentru Neam, mame înţelepte, eroi, martiri, mărturisitori, sihaştri, sfinţi, profeţi, haiduci, artişti, rapsozi, poeţi, cântece, tradiţii, doine şi legendele sale”.
Studenţii au adus la cămin numeroase cărţi despre istoria şi cultura poporului român, apărute în diverse perioade de timp, din care sorbeau cu nesaţ, ca dintr-un izvor nesecat de apă cristalină, cu o pătimaşă dorinţă de cunoştinţe, farmecul lor nemaiîntâlnit. Setea de adevăr stăpânea aceste suflete tinere, înzestrate de Domnul cu talent şi capacităţi. Alexandru Creţu avea darul neîntrecuţilor povestitori ai satului nostru, unde s-a îngemănat veşnicia, deschizând prin spusele lui zări necunoscute până atunci referitoare la graiurile din localităţile herţene. La rugămintea „Cavalerului Florii de Mătrăgună”, prin stăruinţă şi îngereasca lui răbdare, a depus o muncă titanică, adunând mii de denumiri ale plantelor medicinale, frumuseţea şi mireasma florilor ispititoare ale cărora, ca o „grădină mirifică”, împrăştie împrejur „dimineţi de argint, amiezi de aur şi înserări rubinii de azur”. Aceste denumiri au constituit baza fundamentală a amplei lucrări în domeniul dialectologiei, elaborată de către Catedra de limbă moldovenească a Universităţii de Stat din Cernăuţi.
Vasile Medvidi şi-a început studiile universitare după efectuarea serviciului militar. A îndeplinit cu cinste datoria cetăţenească faţă de ţara în care s-a născut timp de trei ani, aflându-se în cadrul Flotei Militare Maritime a fostei Uniuni Sovietice. A revenit la baştină cu un bogat bagaj de cunoştinţe despre Nordul îndepărtat, unde au fost duşi părinţii şi buneii noştri în perioada dezmăţului stalinist. Ore întregi povestea despre oraşele Murmansk, Severomorsk şi Arhanghelsk, despre condiţiile de viaţă ale soldaţilor din fosta Armată Sovietică. De fiecare dată amintea colegilor că în clipele de răgaz, când fiecare soldat avea posibilitatea să scrie câteva rânduri pentru cei rămaşi acasă, el citea din nemuritoarele poezii eminesciene, fiindcă în Biblioteca unităţii militare se găseau operele clasicilor literaturii universale. Întotdeauna a purtat în suflet imaginea locurilor natale, neasemuita frumuseţe a satului, unde „a deschis pentru prima dată geana în catifelatul primilor zori” şi unde „voia bună, munca pe ogor, umorul, râsul în şezătoare, chiotul pe câmp, fluieratul tinerilor îndrăgostiţi atingeau cu aripi de chihlimbar catifeaua patriarhală” a statorniciei românilor pe meleagurile voievodale. Dragostea de Limba maternă, dăruită de buna sa mamă în îndepărtata copilărie, s-a zămislit în sufletul lui ca o doină ce-şi îndreaptă dorul spre „marginile albastre ale cerului, încrustând arhangheli de lumină peste aurora tămâioasă a curcubeului valah”.
Constantin Onofrei ştia despre martirajul localităţii Ţânteni, situată lângă orăşelul Herţa. Ea intra în componenţa Consiliului Sătesc Hreaţca. După cel de-al Doilea Război Mondial, în 1947, această aşezare românească a fost supusă unei acţiuni barbare din partea autorităţilor staliniste. Locuitorii vor fi scoşi cu forţa din casele lor, apucând drumul suferinţelor spre meleaguri, „unde noaptea plânge”, fiind „strămutaţi în mari pustietăţi uitate” ale fostei Uniuni Sovietice, fiindcă au avut curajul să protesteze împotriva fărădelegilor comuniste, când bolşevicii s-au năpustit asupra localităţilor herţene, scoţând din poduri ultimul grăunte. Ţinutul mioritic era cuprins de marea foamete din anii 1946-1947 şi reprezentanţii organelor locale ale puterii sovietice, pentru a îndeplini planul de predare a cerealelor către stat, fixat de conducerea Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, săvârşeau acte de teroare faţă de populaţia băştinaşă. Românii s-au răsculat. Înarmându-se cu furci şi topoare, au refuzat să se supună voinţei asupritorilor. Din Cernăuţi va fi adus un batalion de soldaţi sovietici din faimoasele unităţi staliniste de exterminare. A început marea tragedie a acestei istorice aşezări din mândrul Ţinut al Herţei. Bolşevicii au clasificat nesupunerea ţăranilor ca o vehementă demonstraţie antisovietică, hotărând să şteargă de pe faţa pământului acest sat de vrednici români.
El povestea colegilor săi cu inima sângerândă despre martirii rămaşi „în lutul bocnă, sub un strat de-o palmă”, care n-au avut norocul să se întoarcă la vetrele lor. Finaliza spusele cu rugămintea: „Pomeneşte, Doamne, în marea Ta îndurare pe robii Tăi, deportaţi în pustii Siberii!”.
Mihai Agrigoroaie a fost unicul student din echipa lui Vasile Medvidi, fiind membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Carnetul de comunist l-a primit în timpul serviciului militar. La facultate a intrat, fiindcă purta în suflet o mare dragoste pentru limba lui Eminescu, „ca un fagure de miere”. Poseda cunoştinţe ample referitoare la istoria ţinutului natal. Ştia de la părinţii săi că în localităţile herţene au fost înălţate monumente în memoria locuitorilor căzuţi pe câmpurile de luptă ale Primul Război Mondial. Aceste monumente au căzut sub securea terorii staliniste în primul an de instaurare a puterii sovietice.
Tânărul povestea despre Căminele culturale, care au existat în perioada interbelică, în aşezările româneşti din fosta plasă Herţa a judeţului Dorohoi. „Pe aceste frumoase meleaguri ale vechiului Ţinut al Herţei au trăit şi înflorit sute de generaţii de români, dintre care au făurit cu umila lor contribuţie trecutul scump al patriei”. El menţiona cu dragoste că pe istoricul picior de plai, blagoslovit de Domnul, „se găsesc frumoasele ctitorii ale Holbăneştilor din Mogoşeşti, Buda, Lunca, Molniţa, Horbova şi Herţa”, iar în „Târnauca, satul lui Vasile Bogrea”, se află spitalul, „ctitorie Sturdzească”. Toate aceste afirmări erau „auzite din bătrâni, venite pe punţi de veacuri din adânc de vremuri”. Mulţi şi-au desfătat sufletul, ascultându-l.
Nestăvilita sete de adevăr despre trecutul Limbii materne absorbea întreaga fiinţă a lui Ion Suveică. Substantivul, verbul, predicatul, adjectivul, adverbul şi toate celelalte elemente gramaticale îl însoţeau zilnic pe cărările studenţiei. Ele constituiau pentru tânăr adevărata şi luminoasa chemare a destinului. Sunetele limbii noastre trăiau în sufletul său ca o desăvârşită simfonie. El studia miraculoasa lume a cărţilor cu înfrigurare, cu o încordare aprigă. Dânsul ştia câtă trudă trebuie să depui ca să „Tai timpul c-un fierăstrău de silabe” şi să pătrunzi „în inima lucrurilor cu freza, cu dalta, cu roata dinţată”. Era conştient de faptul ce „meritată răsplată dumnezeiască” apare când cu ajutorul vocalelor şi consoanelor „secţionez vântul, dezasamblez râul”.
Nicuţă (aşa îl alintau colegii) a deschis ochii înţelegerii într-un „sat cu noroc”, situat lângă pădurea Băncenilor. La şcoală a avut parte de învăţători harnici şi pricepuţi. „Aceşti neobosiţi semănători de suflet şi de vitalitate românească”, prin vrednicia lor a înrădăcinat în inima lui marea dragoste pentru graiul matern, pentru istoria plină de glorie a ţinutului natal, sfătuindu-l că numai prin muncă, pricepere şi cinste poţi ridica „o treaptă de civilizaţie la scara vieţii neamului”.
Vasile Dugan şi Gheorghe (Gheorghică) Burlă, vrednicii fii al plaiului mioritic, mândri ca semeţele piscuri ale Carpaţilor seculari, cu dorul libertăţii veşnic aprins în piept, au început să scoată la lumina zilei din cărţile vechi şi rare, unele unice, aduse la cămin, informaţii preţioase despre trecutul glorios al Bucovinei, despre eroica luptă a arcaşilor lui Ştefan cel Mare pentru suveranitatea Moldovei. Cei din jur, ascultându-i, simţeau sufletele cuprinse de un freamăt necunoscut, de un mare respect pentru înaintaşii trecuţi în istorie, de o aleasă mândrie pentru neamul dacic. Paginile îngălbenite de vreme ale cărţilor îi purtau cu gândul pe studenţi prin noianul secolelor trecute, vedeau chipurile eroice ale oamenilor de odinioară, care strălucesc în zarea îndepărtării „ca icoane pe tâmpla trecutului”.
Ultimul membru al acestei echipe de studenţi curajoşi, adevăraţi patrioţi ai Ţării străbune, a devenit Serghei Tabarcea, un tânăr blond, cu ochi frumoşi ca floarea de cicoare, în care se revărsa albastrul cerului de primăvară. Întregul său chip luminos era cuprins de o sinceritate înnăscută, scoţând la iveală bunătatea unui suflet curat şi blând ca liliacul înflorit, ca primii fulgi de nea. Împreună cu regăţenii şi bucovinenii, vrednici tovarăşi de breaslă, basarabeanul a crescut în lumea snoavelor, ghicitorilor, cântecelor bătrâneşti, obiceiurilor strămoşeşti, tradiţiilor milenare. El şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa într-un mediu familial de credinţă, cu dragoste pentru limba poporului său, „Limba vechilor cazanii”, cu stimă faţă de istoria şi cultura neamului, care aveau rădăcini în adâncul veacurilor, în negura vremurilor trecute. A adus în oraşul lui Alexandru cel Bun doina şesurilor moldovene, baladele din câmpiile lui Ion Druţă, dorul de Patrie al lui Grigore Vieru. Şi se revărsau frumoasele lui povestiri în căminul studenţesc din vechea capitală a Bucovinei, ca un izvor de apă vie, ca lumina plină de farmec a tinereţii.
Mândrul fiu al Basarabiei martire a declarat în faţa comisiei universitare, care, cu jumătate de secol în urmă, la indicaţia comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist al Ucrainei, a examinat cazul activităţii studenţilor de la Secţia de limbă şi literatură moldovenească a Facultăţii de Filologie, următoarele: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat în România, Bucovina şi Transilvania. N-avem două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”. După aceste cuvinte, a adăugat: „Noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, una singură…”. Membrii comisiei au rămas înlemniţi.
Aceste adevăruri au fost spuse în perioada regimului sovietic de stagnare. Cine dintre pretinşii patrioţi de astăzi ar fi avut curajul să rostească nemuritoarele slove?.. Autorităţile totalitare comuniste au pus la cale asasinarea studentului-martir. Serghei Tabarcea va fi nevoit să părăsească aula universitară şi să pornească către cazarma militară, care a devenit pentru el începutul drumului spre nemurire. A avut o viaţă scurtă, „retezată de irozii roşii”, de acei, care „înjurau Carpaţii”, când munţii „ning şi plâng româneşte”. Viaţa lui a fost un rug aprins, în care a străluminat continuu frumuseţea Neamului. „Prin jertfa lui, ne ştim cu toţii fraţi/ Legaţi de-un dor ce-i mai presus de moarte!”.
Petru GRIOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com