Andrei Jitaru este un pictor neordinar, pentru care libertatea este un cult, mai bine zis – un mod al existenței. Dând dovadă de mic de har artistic, a studiat pictura la Colegiul de artă din Chișinău. Era pasionat de arta realistă și pentru a putea reda cât mai exact plasticitatea chipului uman, având deja diplomă și profesie, și-a continuat studiile, timp de cinci ani, la Institutul de Medicină. A pretins, ca și genialii pictori, să cunoască bine anatomia omului. Era la un pas de a obține cea de a doua profesie și pentru a nu fi legat de ea, a părăsit capitala Moldovei cu toate perspectivele excelente pentru el și s-a întors acasă, în Mălineștiul natal. La țară, acolo unde trăiește veșnicia, vorba filosofului, tânărul școlarizat Andrei Jitaru a dorit să se simtă om liber. Liber în creație, asigurându-și existența modestă de la pământ, de la ceea ce seamănă, plantează și cultivă în grădină. În afară de aceasta, mai mulți ani a îngrijit de mama bolnavă, îndeplinindu-și creștinește datoria filială.
În creație Andrei Jitaru respectă cu strictețe crezul său – cel al libertății. „Nu pot picta la comandă. Fac ceea ce-mi dictează sufletul”, repetă el ori de câte ori este întrebat care îi sunt planurile de creație. Fidelul său prieten încă din anii de studenție de la Chișinău, pictorul și scriitorul Leonid Popescu, a hotărât să-l scoată pe Andrei Jitaru din „cercul său strâmt” de la Mălinești în lumea mare, inițiind două expoziții comune la Palatul Național al Românilor – prima anul trecut și a doua anul acesta, cu câteva săptămâni în urmă. Ba mai mult, Leonid Popescu intenționează să scrie o carte și să creeze un film despre acest „Picasso al Bucovinei”, după cum îl numește el pe Andrei Jitaru. Cu acest scop ne-a invitat în ospeție la Andrei Jitaru. Astfel, sâmbăta în ajunul Floriilor ne-am pomenit la Mălinești – în atelierul pictorului Andrei Jitaru. Din Moldova au sosit Leonid Popescu, împreună cu Silvia Cheianu, profesor universitar, și scriitorul Andrei Breabăn din Suceava. Iar de la Cernăuți – subsemnatul, poeții și jurnaliștii Vasile Bâcu și Vitalie Zâgrea.
De fapt, lui Andrei Jitaru îi servește drept „atelier de creație” bucătăria de vară de lângă vechea casă părintească.
–Aici mă simt cel mai bine, în altă parte nu pot lucra atât de productiv, recunoaște pictorul. Aici capacitățile de creație parcă izvorăsc de la sine. Odată, am fost la Moscova, pe o perioadă scurtă de timp, și am rugat ca nimeni să nu se atingă de obiectele din atelier, să le lase acolo unde le-am pus. Au împrospătat pereții cu var și, să știți, că aceasta a influențat asupra procesului de creație. Lucrul parcă mergea mai greu…
Incredibil, dar în această atmosferă modestă se nasc tablouri de mare valoare, de care își dă bine seama Leonid Popescu. Dar și autorul lor, Andrei Jitaru, este conștient de acest lucru.
–Sunt foarte rare cazurile când vând ceva din picturile mele, afirmă Andrei Jitaru. Cu ani în urmă am vândut câteva tablouri la Moscova. Așteptam să-mi vină rândul ca să-mi prezint lucrările și trăgeam cu urechea la discuțiile pictorilor din jur. Ei propuneau pentru tablourile lor mii de ruble, pe când eu mă gândeau că dacă mi-or da câteva sute de ruble pentru o pictură de-a mea, ar fi minunat. Sub influența lor, am numit și eu o sumă de cinci mii de ruble, crezând că așa ceva este fantastic. Cei care mi-au primit lucrările n-au protestat. Mi-a fost și mai mare mirarea când am fost înștiințat că tablourile mele s-au vândut. Am primit banii la mână, i-am numărat încă o dată și mi s-a părut că mi-au dat ceva în plus. M-am apropiat de casă și am întrebat dacă n-au greșit. Mi s-a spus că totul e în regulă. Atunci mi-am dat seama că pictura are mare valoare.
În perioada când mulți din consătenii lui Andrei Jitaru plecau la câștig în Italia, a pornit pe această cale și pictorul, luând cu el și penelurile.
–Trăiam la o mănăstire și pictam. Lucrările mele au trezit interesul unor specialiști în artă și poate aș fi avut de câștigat în această privință, dacă nu interveneau unele circumstanțe. Am fost nevoit să părăsesc mănăstirea și să caut o gazdă. Neavând de lucru, m-am întors acasă. Ceea ce am reușit în Italia a fost posibilitatea de a vizita fără plată muzeele de artă, ca membru al Uniunii de creație – pe atunci eram membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Ucraina, accentuează Andrei Jitaru.
Punând unul după altul pe un șevalet, meșterit de el însuși, cele mai importante tablouri, pictorul Andrei Jitaru ne dezvăluie unele momente semnificative ale creației sale:
–M-am întors în sat ca să mă eliberez de arta realistă. Iată aici, în casa părintească, mi-am găsit punctul de sprijin. În toate tablourile mele există acel punct de sprijin. Ca autor, eu nu pot să-l destăinuiesc. Îl las să-l găsească cel care admiră tabloul, să-l descifreze. Compozițiile mele sunt ca niște rebusuri, care trebuie descifrate. Mi-am format stilul meu original, propriul „eu”, de aceea și reproducerile din creația pictorilor care îmi plac, le fixez aici, pe perete, dar invers, ca să nu mă abată de la gândurile mele, să nu-mi dicteze. În tablourile mele predomină figuri geometrice, în deosebi circumferințele – figură ideală. Ele sunt negre și albe, ca și gândurile și destinele oamenilor. Iată, tabloul intitulat „Ecoul articolului 58”. În codul penal al URSS acesta era un articol strașnic. În baza lui au fost deportați și duși în Siberia milioane de oameni. Tabloul redă lacrimile celor condamnați fără vină. Aceste lacrimi sunt curate ca și sufletul lor. Lacrimile pictate de mine au aura lor, au culoare. Acest motiv a fost continuat și am creat un alt tablou – „Aura lacrimilor”.
Aura este o exprimare a sincerității omului. Tablourile lui Andrei Jitaru, abstracte la prima vedere, sunt sincere.
–Ele prezintă un tezaur al spiritualității noastre românești, consideră scriitorul sucevean Andrei Breabăn. De aceea, împreună cu prietenul nostru comun, Leonid Popescu de la Chișinău, ne străduim să organizăm o expoziție a tablourilor lui Andrei Jitaru la Suceava, apoi la Iași și București.
Modestia lui Andrei Jitaru este proverbială, la fel ca și devotamentul de servire a artei.
–L-am întrebat odată pe Andrei cum ar proceda el dacă va primi mai mulți bani pe lucrările sale. Știți ce mi-a răspuns: aș cumpăra pânză, spune Silvia Cheianu.
–Pentru mine pânza are o mare însemnătate, adaugă Andrei Jitaru. Tablourile sunt create pentru o perioadă îndelungată și ele trebuie pictate pe pânză bună. Când nu-mi reușeau unele tablouri, eu fierbeam pânza lor și ea devenea ca nouă. Iar mama mă dojenea, spunându-mi de ce nu-mi prețuiesc munca.
–Andrei Jitaru își prețuiește munca, afirmă Leonid Popescu. De aceea nu se grăbește să-și vândă lucrările. De aceea consideră că ele trebuie să rămână împreună, într-o galerie. Merită să avem o galerie „Andrei Jitaru”.
Discuțiile noastre au continuat lângă liliacul înflorit din fața casei părintești a lui Andrei Jitaru. Pictorul a scos din atelier și câteva tablouri, punându-le alături. Sunt și ele irepetabile flori din cununa spiritualității neamului nostru.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com