Vasile CARLAŞCIUC
POVESTEA SALCIEI
Plânge salcia la margine de apă,
Ce imită în murmur adâncu-i suspin.
În scorbura-i vântul încearcă să-ncapă,
Să afle pricina veşnicului ei chin.
Şi scârţâie avan tulpina scorţoasă,
Străduindu-se să dea-un răspuns desluşit.
Am impresia că cerul o apasă,
Slobozit pe-o clipă de Atlasul din mit.
Bătrână, cu coroana verde şi deasă,
Cu mlădiţe tinere, lungi pân’ la pământ,
Pare a fi a primăverii crăiasă…
Nimeni nu se grăbeşte să-i dea jurământ.
Dar vine o zi când toţi i se închină,
Însemnată în veci de cuvântul sublim.
Cu mlădiţele de salcie în mână
Salută Domnul intrat în Ierusalim.
Le pun la poartă, la colţurile casei –
Se bucură copacul de acest ritual,
Căci atâta alean pe lume-i rămase
Şi-un freamăt evanghelic, acolo pe mal.
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com