Cântecele compozitorului Marian GADENKO, originar din regiunea Cernăuți, se află permanent în topul celor mai îndrăgite piese muzicale din Ucraina. El, de asemenea, este apreciat ca un mesager al cântecului ucrainean peste hotare, ca promotor al bunelor relații culturale ucraineano-române. Recent am făcut legătura cu el la Kiev, unde locuieşte în prezent, și Maestrul s-a învoit să acorde un interviu în exclusivitate pentru „Libertatea Cuvântului”.
„AM LUAT-O ÎNAINTEA DIPLOMAȚILOR…”
– Stimate domnule Marian Gadenko, vizitați România de câteva ori pe an, sunteți invitat la cele mai mari sărbători ale ucrainenilor din țara vecină. În ce constă misiunea Dumneavoastră?
– Relațiile mele cu ucrainenii din România au început cu 28 de ani în urmă. Când i-am vizitat pentru prima dată, în țara vecină nici nu activa Ambasada Ucrainei, reiese că am luat-o înaintea diplomaților. Misiunea mea era și este una culturală, spirituală, care întărește relațiile între oamenii de pe ambele părți ale frontierei. A fost un îndemn pornit din inimă și din voia lui Dumnezeu. Am plecat la Timișoara, la ucrainenii de acolo. Am fost însoțit de reprezentanți ai televiziunii, Teatrului cântecului „Marian Gadenko”. Doream să le prezentăm conaționalilor noștri din România frumusețea cântecului ucrainean, și nu numai. La concertele noastre susținute în România au participat și duetul „Pysanka” („Oul încondeiat”) – Oksana Savciuk și Ivan Kavațiuk din Cernăuți, interpreții Ivo Bobul și Lilia Sandulesa, precum și alți artiști cunoscuți din Ucraina.
Am contribuit la deschiderea primei biserici ucrainene la Lugoj. Cineva dintre liderii comunității ucrainenilor din România mi-a spus că în această zidire e și o cărămidă a mea. Mă bucur când astfel îmi sunt apreciate eforturile. Omul trebuie să aibă posibilitate să se roage, să rostească „Tatăl nostru” în limba sa maternă. Spunând aceasta, mă gândesc la ucrainenii din România și la românii din Ucraina.
Orice faptă bună este binecuvântată din ceruri. Relațiile cu comunitatea ucraineană au devenit mai active când Uniunea Ucrainenilor din România a avut-o la Ministerul Culturii pe reprezentanta sa Iaroslava Kolotylo. Apoi, pentru o scurtă perioadă de timp, aflându-mă cu serviciul în alte orașe ale Ucrainei, vizitele în România au fost mai rare. Acum au revenit la normal.
„DUMNEZEU E UNUL, MUZICA E UNA, NUMAI CUVINTELE SUNT DIFERITE”
– În prezent, potrivit presei din România, dar mai ales a celei de expresie ucraineană, Dumneavoastră vă bucurați de o mare popularitate acolo – și ca muzician, și ca mecenat, și ca „făuritor de punți spirituale”
– Pot spune că în ultimii opt ani Comunitatea ucrainenilor din România a devenit o preocupare a mea permanentă. Cu echipe de artiști din Ucraina i-am vizitat pe ucrainenii din sudul Bucovinei, Maramureș, Banat. Consider că Dumnezeu e unul, muzica e una, numai cuvintele sunt diferite. Cântecele adevărate ne unesc. Mă strădui să le insuflu aceasta și participanților la festivalurile organizate de mine „Privighetorile Ucrainei” (festival pentru copii) și „Destinul”. Deseori îi invit cu mine în România pe învingătorii acestor festivaluri. Pentru ei are însemnătate nu numai vizitarea unei țări străine, evoluarea în fața unui public necunoscut, stabilirea unor relații umane. Noi, ucrainenii, avem ce învăța de la români. De la atitudinea lor față de arta muzicală autentică. Acolo cântecul popular este apreciat și propagat, el predomină. Pe când la noi, în Ucraina, dimpotrivă, asupra frumoaselor cântece populare predomină cântece fără nici un conținut și lipsite de valoare estetică.
– La finele anului trecut, Uniunea Ucrainenilor din România și-a marcat jubileul. La festivitățile de la București ați participat și Dumneavoastră, domnule Marian Gadenko, însoțit, ca de obicei, de artiști din Ucraina.
– Le-am oferit o astfel de posibilitate unor laureați ai Festivalului „Destinul”. Acolo a evoluat și interpretul din Cernăuți, Gheorghe Posteucă. El a cântat în ucraineană, apoi, spunând că este român, a cântat și românește. În sală erau demnitari, secretari de stat de la ministere și după ce Gheorghe Posteucă a terminat de cântat, au izbucnit aplauze furtunoase. Cântecul trebuie să unească popoarele. Numai cântecul sincer, autentic și de mare valoare artistică.
În timpul acestor sărbători de iarnă, care deja au trecut, ucrainenii din România au organizat tradiționalul festival al colindelor în Maramureș, festival ajuns la cea de a 26- ea ediție. Eu am trimis la acest festival un cvartet de colindători, laureați ai Festivalului „Destinul” – patru tinere din Odesa, Vinnyțea, Harkiv și Kiev. Ele s-au prezentat cu colinde autentice, specifice regiunilor pe care le reprezentau.
Orice s-ar spune, dar în România am văzut o atitudine europeană față de minoritățile naționale și în această privință Ucraina are ce învăța. Nu întotdeauna demnitarii și funcționarii noștri înțeleg acest lucru, or, cum se spune la noi, în Bucovina, cel sătul nu-l înțelege pe cel flămând. În România, spre deosebire de Ucraina, la susținerea culturii naționale sunt antrenați cu mult mai mulți oameni de afaceri.
„SUNT BUCOVINEAN PÂNĂ ÎN MĂDUVA OASELOR”
– M-am născut în or. Storojineț, acolo am copilărit și am frecventat școala, am rămas bucovinean până în măduva oaselor, deși locuiesc în capitală. Sunt convins că ținutul nostru bucovinean a fost blagoslovit de Dumnezeu: oamenii sunt toleranți unul față de altul, își apreciază reciproc valorile spirituale și ei simt acest har divin, căutând să-i mulțumească Creatorului prin fapte bune. Uitați-vă ce biserici minunate sunt în Bucovina – și în partea ei de nord, și în partea cea de sud – adevărate perle arhitectonice. Îmi este plăcut să afirm că am obținut ca la București să fie repartizat un teren de pământ pentru ridicarea acolo a unei biserici ucrainene. Așa trebuie să fie ca reprezentanții minorităților naționale să aibă posibilitate și în România, și în Ucraina să se roage în limba pe care au primit-o odată cu laptele mamei. Biserica, la fel ca și muzica, trebuie să-i unească pe oameni, ca în lume să dăinuie pacea și armonia.
Vasile Carlașciuc