Ana a lui Anton Hostiuc s-a născut în 1889, în localitatea Mahala din Bucovina, un sat mare şi frumos, aşezat în pitoreasca Vale a Prutului, încadrat la acea vreme în componenţa imperiului austro-ungar. Când s-a despărţit de copilăria-i de farmec plină, bunii ei părinţi au dat-o la şcoală, dorind ca fiica lor, ageră la minte, să înveţe carte. Ana a absolvit şase clase. Dorul de cunoştinţe îi îndreaptă paşii spre bogata Bibliotecă a filialei din Mahala a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Va sorbi cu nesaţ din izvorul nesecat al cărţii, devenind apoi membru al acestei Societăţi culturale. În perioada interbelică, destinul ei s-a unit cu destinul lui Ilie Hostiuc. Din dragostea lor mare şi curată au venit pe lume doi feciori, unul mai frumos decât altul. Durerea a lovit-o cu necruţare în 1925, când scumpul ei soţ se stinge din viaţă şi dânsa rămâne cu doi copii, pe care trebuia să-i crească şi să-i dea în rând cu lumea. Îndurând cu fermitate toate greutăţile timpului, mama i-a văzut mari, voinici şi chipeşi la înfăţişare, aşa cum sunt mai toţi mahalenii. Tinerii erau harnici, preţuiau munca şi bunătatea pământului lăsat ca moştenire de neuitatul lor părinte. Sperau să întemeieze gospodării trainice în satul de obârşie, conform tradiţiilor strămoşeşti.
Peste Ţara codrilor de fagi, unde locuiau urmaşii dacilor liberi, a coborât întunericul puterii sovietice. Satrapii din Kremlin s-au năpustit ca nişte corbi de pradă asupra meleagurilor voievodale, aducând cu ei lacrimi şi durere. A început epoca stalinistă, epocă de jaf şi teroare. Însă băştinaşii trăiau cu dorul de libertate în inimi. Ei nu vroiau să se împace cu fărădelegile săvâşite de către tâlharii de la Răsărit şi porneau spre Patria-mamă. Treceau frontiera care a despărţut frate de frate, soră de soră, părinţi de copii. Spre finele anului 1940 şi începutul lui 1941, această trecere capătă un caracter de masă. Bunăoară, în noaptea de 13 spre 14 octombrie, în România au trecut 17 tineri din satele herţene. Peste patru zile, în toiul nopţii de 18 spre 19 octombrie, lângă hotarul instalat de venetici şi-au făcut apariţia încă 14 tineri, în componenţa cărora se aflau şase fete. În seara zilei de 17 noiembrie 1940, un grup de locuitori din regiunea Cernăuţi, constituind peste 80 de oameni, s-a îndreptat către frontiera sovieto-română, pe care au trecut-o lângă localitatea Proboteşti din raionul Herţa. Ajungând pe teritoriul României, au desfăşurat Tricolorul, apucând drumul în direcţia Dorohoiului.
Dorind să scape de fiorosul regim totalitar sovietic, în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, peste 150 de locuitori din ţinut, conduşi de către profesorul şcolar Vasile Morărean din Ostriţa Herţei, au hotărât să treacă clandestin în România. Coloana numeroasă a românilor şi-a făcut apariţia lângă localitatea Lunca din fostul raion Herţa în dimineaţa zilei de 28 ianuarie, la ora 6 şi 15 minute, fiind întâmpinată de gloanţele grănicerilor comunişti. Zăpada puhavă şi moale va fi stropită cu sângele celor mai buni fii şi fiice ale Bucovinei. Au căzut zeci de destine. Alţii sunt arestaţi şi timp de două luni vor fi supuşi interogatoriilor. Printre acei care au nimerit în mâinile călăilor stalinişti s-a aflat şi Constantin Hostiuc, fiul mai mare al Anei Hostiuc din Mahala, născut în 1919. Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev, în şedinţa de judecată ţinută în localul închisorii cernăuţene, în zilele de 28-31 martie 1941, îl condamnă la 10 ani de detenţie într-un lagăr comunist de muncă corecţională „pentru trădarea patriei”. A rămas sărmana mamă fără fecior.
Ecoul măcelului de la Lunca din ianuarie 1941 s-a răspândit repede în regiunea Cernăuţi. Cei rămaşi acasă au aflat despre marea tragedie de la ţăranii din localităţile herţene, mobilizaţi pentru a săpa gropi, în care au fost aruncaţi morţii. Ce proporţii trebuia să atingă teroarea dezlănţuită de regimul totalitar comunist ca după zece zile către frontiera sovieto-română să se îndrepte al doilea grup de băştinaşi, îndrumaţi de Vasile Moldovan, secretarul Consiliului Sătesc Mahala?.. Înseamnă că neamul românesc a băut paharul suferinţelor până la fund şi povara era atât de grea, încât răbdarea devenea insuportabilă. Persecuţiile nu mai aveau sfârşit. Dorul de libertate era atât de mare, încât nu-l putea opri nici moartea. Fulgii cădeau ca nişte stele, luminând calea pământenilor, mânaţi de realitatea crudă a evenimentelor petrecute în ţinut în primul an de dictatură bolşevică. „Ţăcănit de mitraliere, explozii de grenade, lătrat de câini, gemetele celor răniţi şi… petele de sânge care se transformau în bălţi pe zăpada dintre gardurile de sârmă ghimpată ce aduseseră înstrăinarea şi tragedia”. Noaptea s-a transformat într-un infern. Au murit sute de destine. A fost distrusă conştiinţa generaţiilor viitoare. Cei căzuţi sunt aruncaţi în patru gropi comune, rămânând să-şi doarmă somnul veşnic în Lunca Prutului şi Valea Plângerii, unde se nasc legendele şi răsună doinele, unde plâng izvoarele şi se întâlnesc anotimpurile, unde se adună dorurile şi se eternizează clipele. Aici visează părinţii şi freamătă glia strămoşească. În acea noapte infernală de februarie 1941, lângă satul Lunca, va fi secerat de gloanţele grănicerilor sovietici şi tânărul român Florea Hostiuc, fiul mezin al Anei Hostiuc, născut în 1922. El dorea să treacă în România.
Au părăsit-o pentru totdeauna scumpii ei feciori, pornind pe calea neîntoarcerii, lăsând-o pe buna lor mamă singură în această lume plină de durere şi suferinţă. La 19 februarie, călăii bolşevici au bătut şi în uşa casei îndoliate. Au ferecat mâinile ţărancii şi la 7 mai 1941, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS adoptă hotărârea, conform căreia Ana Hostiuc este deportată în ţinutul Krasnoiarsk din Federaţia Rusă, fiindcă „era rudă cu trădătorii patriei”. Averea ei va fi confiscată de către cotropitori. A ajuns în împărăţia îngheţurilor veşnice, unde urlă sălbatic lupii flămânzi şi pământul durerii zace de veacuri, unde zbirii lui Stalin îşi băteau joc în modul cel mai barbar de sărmanii osândiţi. A ajuns în Gulagul comunist ca să-şi plângă feciorii pierduţi, pe care cu cântecele neamului i-a legănat, cu darul şi bunătatea pământului i-a hrănit, cu dragoste şi vorba dulce a mamei i-a educat, crescându-i ca să-i fie ajutor şi sprijin la bătrâneţe. Vroia să fie soacră mare, stimată de rudele sale şi de locuitorii satului. Dorea să aibă nepoţi, să le spună poveşti cu Ilene Cosânzene şi Feţi-Frumoşi în nopţile lungi de iarnă, când lemnele trosnesc în gura sobei şi gerul pune flori de gheaţă la ferestre. A venit invazia de la Răsărit şi au căzut scumpii ei feciori. Au căzut ca doi brazi doborâţi de furtună. Pentru care vină?.. După trei ani de chinuri cristice, în 1944, a închis şi ea ochii pentru totdeauna. A murit în Siberia, departe de glia străbună. A murit cu inima sfâşiată de întrebări şi suferinţă. Poate până astăzi sufletul ei rătăceşte prin taigaua siberiană şi nu-şi găseşte alinare… Ştie oare Patria-mamă de destinul fiicei sale?..
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com