Istoricul zilei: 29 noiembrie
La 29 noiembrie 1852, la Palermo, în vârstă de numai 33 de ani, a încetat din viaţă Nicolae Bălcescu, întemeietor al istoriografiei moderne, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai mişcării paşoptiste.
Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819, fiind al patrulea din cei 5 copii ai Zincăi Bălcescu. Prima educaţie a primit-o în cadrul familiei, de la un arhimandrit grec, urmând apoi Colegiul „Sfântul Sava”, dând dovadă de cunoştinţe vaste în mai multe domenii: matematică, trigonometrie, istorie, limbi străine.
În 1838 Nicolae Bălcescu se înrolează în armată. Primind gradul de iuncăr, el este repartizat în escadronul de cavalerie. În 1840 se implică în mişcarea revoluţionară, condusă de Dimitrie Filipescu. Este prins, arestat şi condamnat pentru „tulburarea liniştii obştii”. În închisoarea de la Mărgineni, din cauza condiţiilor mizere se îmbolnăveşte de tuberculoză, boală din care i se va trage sfârşitul.
Ieşit din închisoare, Nicolae Bălcescu, împreună cu Ion Ghica, Christian Tell şi Cezar Boliac, pune bazele societăţii secrete de tip francmasonic „Frăţia”, societate care a jucat principalul rol în organizarea revoluţiei paşoptiste. „Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul, viitorul. O naţie fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirurilor”, avea să spună Nicolae Bălcescu, coredactor al publicaţiei „Magazin istoric pentru Dacia”.
Nicolae Bălcescu a avut un rol fruntaş în declanşarea revoluţiei în Muntenia, desfăşurarea şi constituirea programului său. A insistat pentru introducerea şi punerea în practică a punctului 13 (împroprietărirea ţăranilor) al Proclamaţiei de la Islaz. În timpul revoluţiei a deţinut în primă fază postul de ministru de externe, apoi a fost numit unul din cei patru secretari ai guvernului provizoriu. Pe parcursul scurtei perioade a guvernului revoluţionar a desfăşurat o intensă activitate publicistică, s-a ocupat de problema comisarilor de propagandă, a întreprins o vizită diplomatică la Constantinopol pentru recunoaşterea revoluţiei. A avut principalul rol în negocierile româno-maghiare dintre Avram Iancu şi Lajos Kossuth, reuşind să aducă cele două tabere la un compromis.
Intervenţia trupelor otomane a pus capăt revoluţiei, Nicolae Bălcescu fiind nevoit să ia calea exilului pentru totdeauna. S-a stabilit lângă Paris, unde a lucrat intens la opera sa „Românii supt Mihai Voevod-Viteazul”, care aşa a şi rămas neterminată. Atât la Paris, cât şi la Londra Nicolae Bălcescu a încercat să obţină sprijinul marilor puteri în favoarea Principatelor Române. A participat la acţiunile secrete pentru crearea unui front comun revoluţionar al popoarelor asuprite.
Fiind grav bolnav, Nicolae Bălcescu a încercat să revină în ţară în 1852. A sosit cu vaporul la Nicopole, unde nu i s-a permis accesul pe teritoriul ţării. Şi-a revăzut familia după care s-a îndreptat spre sudul Italiei pentru căutarea unei clime mai blânde. La 29 noiembrie 1852, la o lună după sosirea la Palermo, Nicolae Bălcescu s-a stins din viaţă într-o cameră a hotelului Alla Trinacri. Corpul său neînsufleţit a fost mumificat la mânăstirea Capucinilor. Mumia lui se poate vedea și astăzi în galeria acelei mânăstiri, cu mențiunea „Nicolae Bălcescu, prim ministru al Valachiei”.
Nicolae Bălcescu se înscrie în galeria marilor personalităţi ale naţiunii române, fiind un vizionar printre fruntaşii generaţiei, care a condus la constituirea României moderne la 1859 şi mai târziu la proclamarea Statului Naţional Unitar Român în 1918.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com
