Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,
S-a răstignit Hristos ca la-nceput,
Cu palma stângă sângerând pe Nistru,
Cu palma dreaptă înflorind pe Prut.
Andrei Ciurunga
În scrisoarea adresată organelor sovietice de resort în aprilie 1989, evreica Raşela Leibovici, născută la 10 ianuarie 1928, în orăşelul Herţa, scria: „În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în jurul orei trei, eu m-am trezit din somn, fiindcă în uşa casei noastre au bătut cu putere. Părăsind dormitorul, am întâlnit trei bărbaţi, dintre care doi erau îmbrăcaţi în uniforme militare, iar unul în haine civile. Tustrei vorbeau ruseşte. După ce ne-au făcut cunoştinţă cu nişte hârtii, conţinutul cărora nu l-am înţeles, ni s-a ordonat să ieşim în curte cât mai repede. Mama a luat un coşuleţ, unde a pus o pâine şi ceva zahăr. În stradă ne aştepta o căruţă, în care am urcat, îndreptându-ne spre gara feroviară din Noua Suliţă. Ajungând la destinaţie, am fost încărcaţi într-un vagon pentru vite, unde se aflau peste 40 de oameni. Am numărat circa 50 de vagoane, ticsite cu lume, aşteptând să pornească spre locuri necunoscute. După săptămâni în şir, suferind de foame şi sete, am ajuns în oraşul Tobolsk. Tatăl a fost dus în altă parte, murind la 1943”. Raşela a fost deportată în Siberia împreună cu mama-sa, Clara Leibovici, iar tatăl ei, negustorul Moriţ Leibovici, născut în 1885, apucă drumul spre Republica Autonomă Sovietică Socialistă Komi, unde a ajuns la 1 septembrie acelaşi an, fiind întemniţat în lagărul stalinist de muncă corecţională din cătunul Vojael. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, prin decitia nr. 5-M din 20 ianuarie 1943, îl condamnă la opt ani de închisoare, învinuindu-l de faptul că în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar român”. Peste o lună după anunţarea sentinţei, la 13 februarie, evreul, care până la venirea „eliberatorilor” în Ţinutul Herţa a fost proprietarul unei mari prăvălii, având depozite de vinuri şi mărfuri, obţinând anual un venit de 5 milioane de lei, a murit de foame, fiind înmormântat în pământul îngheţului veşnic.
În acea noapte de durere şi groază, în casele locuitorilor din Ţinutul Herţa, incluşi de către zbirii regimului totalitar în „lista neagră” a „elementelor contrarevoluţionare”, au năvălit 1.000 de activişti sovietici. Sub îndrumarea nemijlocită a membrilor „troicelor operative”, care iau naştere în regiunea Cernăuţi la începutul lunii iunie 1941, conform indicaţiilor Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, ei au ridicat 1.373 de oameni, dintre care 1.090 de români, 125 de evrei, 31 de ucraineni, 4 ruşi, 2 nemţi, un polonez şi 120 de persoane, a căror naţionalitate nu este indicată în documentele de arhivă. Încărcaţi în 18 camioane şi 534 de căruţe, aceştia au pornit spre gările din Noua Suliţă şi Hliboca. Bărbaţii, în număr de 432 de persoane, vor fi arestaţi, despărţiţi de familii şi „internaţi în lagăre speciale ca apoi să fie condamnaţi pentru crime contrarevoluţionare. Dar mulţi dintre ei nici n-au ajuns să fie judecaţi, căci deţinuţii mureau de foame, de frig, mizerie, batjocură şi torturi”. 360 de femei şi 581 de copii au apucat drumul taigalelor siberiene şi al stepelor pustii ale Kazahstanului, unde 219 vinovaţi fără vină au rămas să-şi doarmă somnul veşnic.
După arestările molnicenilor din primul an de dominaţie a regimului totalitar şi condamnările lor la diferite termene de închisoare pentru crimele pe care nu le-au săvârşit, în iunie 1941, conform deciziilor „troicelor operative” ale Direcţiei Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS din regiunea Cernăuţi, în Siberia au fost deportate 22 de familii, constituind 78 de membri. În componenţa familiei deportate Alexa intra mama, Anica Alexa, împreună cu copiii: Constantin, Dumitru, Gheorghe, Vasile şi Ilinca Axinte, mamă-soacră. Tatăl, Ion Alexa, se afla în rândurile Armatei Române. În acei lună de vară plină de durere, spre taigalele siberiene au apucat drumul calvarului două familii Aluchi. Prima era compusă din Sandu Aluchi, tatăl, şi copiii: Ilie, Maria, Petru. În cea de a doua intrau: mama, Zinovia Aluchi, şi fiul Alexandru. Tatăl, Ion Aluchi, era încorporat în Armata Română. Din familia Amihalachioaie făceau parte Saveta Amihalachioaie, mamă, şi copiii: Vasile şi Victoria. Tatăl, Ion Amihalachioaie, se afla în rândurile Armatei Române. Cinci copii din familia Bezus: Alexandru, Constantin, Elena, Georgeta, Mihai, vor fi sculaţi în noaptea infernală de 12 spre 13 iunie şi, împreună cu mama, Aglaia Bezus, sunt zăvorâţi în vagonul pentru vite din gara feroviară Noua Suliţă. Pentru scumpa lor mamă deportarea va constitui o cale fără întoarcere , fiindcă va închide ochii pentru totdeauna în aprilie 1946, lăsându-i orfani şi fără mângâierea ei în regiunea Tiumen din Federaţia Rusă. Tot în regiunea Tiumen a rămas să doarmă somnul de veci şi Aglaia Bunduc, deportată cu copiii: Eugenia şi Mircea. Familia Capră era compusă din soţ, soţie şi fiu. Mama, Dochiţa Catargiu, a pornit pe drumul durerii cu fiul Constantin. Tatăl, Constantin Catargiu se găsea în Armata Română. În familia deportată Cojocaru intrau mama, Anica Cojocaru, copiii: Aglaia, Constantin, Elena, Maria, Veronica şi nepotul, Ilie. Soţul şi tatăl, Vasile Cojocaru era încorporat în rândurile Armatei Române. Maria Gafu va fi ridicată cu copiii: Dumitru, Ion, Minodora. Ananie Gafu, tatăl, se găsea în Armata Română. Toader Gociu a apucat drumul calvarului împreună cu soţia Victoria şi copiii: Aurel, Catinca, Elena, Gheorghe. Anghelina Grădinaru a pornit spre neagra străinătate cu copiii: Aglaia, Ilie, Maria, Pavel. Tatăl, Ilie Grădinaru, se afla în Armata Română. Victoria Hăiduleanu apucă drumul Siberiei cu fiica Maria, care va rămâne pentru totdeauna în pământul îngheţat al regiunii Tiumen din Federaţia Rusă. Soţul, Ion Hăiduleanu, se afla în rândurile Armatei Române. Elena Malancă a fost deportată cu copiii: Elena, Eleonora, Petru. Aglaia Malancă va fi scoasă din casa ei pentru faptul că soţul, Constantin Malancă, se găsea în Armata Română, devenind „trădător al patriei sovietice”. Saveta Malancă este deportată cu copiii: Eugenia, Grigore, Saveta. Fiul Vasile s-a refugiat în România, dorind să scape de regimul stalinist şi devine „trădător al patriei”. Ion Plătică, împreună cu soţia, Anica, cu nepoatele Aglaia şi Maria, cu nora, Magdalina, apucă drumul Siberiei, fiindcă toţi copiii s-au refugiat în România. Maria Vântu a fost deportată cu copiii: Adela, Elena, Maria. Capul familiei, Dumitru Vântu, era încorporat în rândurile Armatei Române.
„Tot ce are omul mai de preţ se reduce la viaţă, familie şi casă. Cu câtă trudă şi efort îşi construieşte omul o casă. De câte bunuri se limitează şi el şi familia sa pentru a vedea construită sau cumpărată o casă. Dar ce simte omul când nişte venetici înarmaţi te dau afară din casa ta, instalându-se pentru totdeauna aici şi folosindu-se de toate bunurile adunate cu atâta trudă?”. După începerea războiului, din România s-au întors la Molniţa Ion Aluchi, Ion Alexa, Vasile Cojocaru, Constantin Catargiu, Ananie Gafu, Ilie Grădinaru, Ion Hăiduleanu, Ion Amihalachioaie, găsind casele pustii şi gospodăriile devastate. Grea a fost durerea acestor ţărani, aflând că în timpul când ei, chemaţi sub drapel, au participat la manevrele Armatei Române, călăii stalinişti şi-au bătut joc de soţiile şi copiii lor. Bieţii oameni au fost despărţiţi de fiinţele cele mai scumpe. Ei şi-au ascuns amarul în suflete, rămânând cu sentimentul unei mari nedreptăţi, săvârşite pe pământul străbun. Această nedreptate le-a ros inimile o viaţă. O viaţă, trăită cu dorul după cei pierduţi şi cu spaima cuibărită în oase. O viaţă trăită în întunericul instaurat de despotismul bolşevic. O viaţă, fără sărbători şi mângâiere.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări
Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com