Trebuie să precizez din capul locului că în cei peste 70 de ani ai vieţii mele destinul nu mi-a oferit fericita ocazie de a întreprinde un asemenea pelerinaj. Având în vedere şi starea sănătăţii din ultima vreme, aş putea afirma cu precizie că nici nu voi reuşit vreodată să vizitez Locurile Sfinte. Deşi… Deşi în Evanghelia Sf. Luca e scris negru pe alb că „…la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1,37).
Ca şi cum aş fi pornit de la această idee, mi-am amintit că de ani de zile păstrez în biblioteca personală două cărţi, editate la o distanţă de 70 de ani şi care au aceeaşi tematică – călătoria prin Locurile Sfinte. Au scris respectivele cărţi două doamne: poeta şi publicista Oltea I. Nistor, despre care nu dispunem decât de câteva date foarte sumare – că a făcut parte din cercul „Iconar” de la Cernăuţi, că destinu-i literar i-a fost întrerupt de cataclismul celui de-al Doilea război mondial, că în 1933 scotea la Ed. „Iconar” din Cernăuţi o carte întitulată „Spre Orient”; publicista Elena Condrei, editor fondator al Ed. „Geea” din Botoşani, căreia în 2004, la Ed. „Vinea” din Bucureşti îi apărea cartea „Pelerin în ţara Lui Iisus”. Şi m-am gândit că, zăbovind asupra filelor din ele, adică „luându-mi toiag” atât textele sacre, cât şi textele acestor distinse autoare, voi „călători”, imaginar, şi eu prin acele locuri, voi „vedea” şi eu, cu ochii, desigur, ai autoarelor amintite, şi Ierusalimul, şi Marea Moartă, precum şi atâtea alte locuri, pe urmele Dumnezeului celor văzute şi nevăzute.
Fireşte, cartea doamnei Elena Condrei e mai detaliată şi mai precisă, deoarece dumneaei, în anul 2000, când călătorise, dispunea de aparate moderne de fotografiat, de luat vederi, de înregistrat totul pe o peliculă magnetică. La începutul deceniului al patrulea al secolului trecut, Oltea I. Nistor le fixa pe toate doar pe retina ochilor şi pe trama gingaşă a sufletului ei de poetă. „Pământ ars de soare! Câteva fire uscate de spini, restul piatră şi nisip. Ca un vampir, soarele i-a supt orice suc, lăsându-i argila pură, tare şi galbenă, – ultimul pas spre nisipurile deşertului. Acesta este pământul Palestinei între Nazaret şi Ierusalim”, scria cu peste 70 de ani în urmă Oltea I. Nistor. „Palmieri, eucalipţi, leandri cu flori roşii şi albe, primind sărutul soarelui dis-de-dimineaţă, străjuiesc maiestos şoseaua betonată, netedă, fără denivelări sau urme de cauciuc, rezistentă la temperaturi de peste 50 de grade. În aerul condiţionat al autocarului ne simţim bine. Privim cu nesaţ peisajele ce ni se deschid în toată splendoarea lor, pe măsură ce înaintăm spre Cezareea Palestinei, dinspre Betania”, consemna acum 10 ani Elena Condrei aproximativ despre unele şi aceleaşi locuri, dar în cu totul alte condiţii. Dacă Oltea I. Nistor considera că „sarea” acelei călătorii în Palestina reprezenta Marea Moartă, autoarea „Pelerinului în ţara lui Iisus”, redând fidel şi cu profesionalism locurile impregnate de divinitate şi de istorie, pe care le-a străbătut de la 14 până la 20 iunie 2000, reuşeşte să ne transmită şi nouă, cititorilor, acea încărcătură de Duh Divin şi o parte din energiile acestui Duh, de care s-au pătruns cei ce au atins pietrele şi obiectele atinse de Mântuitorul Hristos. Şi, într-adevăr, se petrece ceva extraordinar, fiindcă, citind, începi să simţi „ce n-ai mai simţit până atunci, adică să vezi cu alţi ochi, şi să vezi dincolo de cele văzute şi să pătrunzi înţelesuri de dincolo de înţelegere…”.
Nazaretul… Cu 2000 de ani în urmă, aici, „în ceas de taină, se împlinea o mare taină – zămislirea din Sfânt Duh, prin Sfânta Fecioară a Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu…”. Aici, El s-a întors după fuga în Egipt, pentru a se-ndeplini ce-au vestit proorocii, „că El va fi chemat nazarinean” (Matei 2, 23).
Biserica Buna Vestire ce pare a fi prima biserică creştină pe pământ… Dar iată Sinagoga, unde Iisus uimea lumea cu învăţăturile sale încă de la o vârstă foarte fragedă… Biserica Ortodoxă din Cana Galileii, la nuntă fiind invitat, Iisus a săvârşit prima sa minune: a preschimbat apa în vin (Ioan 2, 1-11). Aflându-se pe Muntele Tabor, muntele sacru, „muntele lui Dumnezeu”, Elena Condrei consemnează: „Sunt cu 588 de metri mai aproape de Cer. Am senzaţia că, dacă aş ridica mâna, aş putea ajunge Soarele”. E locul „Schimbării la Faţă” a lui Iisus (Matei 17, 1-9; Luca 9, 28-36). Icoana Maicii Domnului din Sf. Mănăstire de aici „te învăluie cu aura-i benefică de cum treci pragul”, relevă autoarea „Pelerinului în ţara lui Iisus”. Biserica Fericirilor, ridicată pe Muntele Fericirilor, adică pe locul unde Mântuitorul „a rostit predica” (Matei 5, 1-7, 29), Fericirile (Matei 5, 3-12). Tabgha, locul unde Iisus a hrănit cu 5 pâini şi 2 peşti „peste 5 mii de bărbaţi, afară de femei şi copii” (Matei 14, 6-21)… Capernaum şi traversarea Mării Galileii. Iisus „certând vânturile şi marea” (Matei 8, 23-27). Aici Petru a căzut în apă şi e certat „pentru puţina sa credinţă” (Matei 14, 33). „Toate acestea şi multe altele, notează E. Condrei, îmi trec prin faţa ochilor ca o peliculă de film antic”.
Iardent din Valea Iordanului e „cea mai joasă depresiune de pe pământ”. Aici, în apele sacre ale Iordanului, Sf. Ioan Botezătorul a anunţat norodul despre venirea Mântuitorului. Aici, Sf. Duh s-a arătat în chip de Porumbel. Aici, s-a auzit vocea lui Dumnezeu Tatăl zicând: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”. Iisus, venind de la Nazaret, a primit aici botezul de la Sf. Ioan, apoi a plecat în pustie unde a rămas 40 de zile (Marcu 1, 4-12).
În inima Pustiului Iudeii, pe un pisc se află Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul în care într-un sicriu de chiparos şi cristal se odihnesc sfintele moaşte ale Cuviosului Ioan cel Nou Românul sau 
Hozevitul, care aşi are rădăcinile în păltinişul Botoşanilor. „Îi privesc, remarcă botoşăneanca Elena Condrei, trupul firav din racla de cristal, hainele modeste cu care a fost îmbrăcat, bocancii istoviţi şi ei de peregrinările purtătorului, patrafirul arhieresc ce acoperă sfintele moaşte dătătoare de speranţă şi credinţă în Dumnezeu. O, Doamne! Parcă altă bucurie mai mare nu puteai să-mi dai”. Şi eu, cititorul, voi zăbovi mai mult asupra personalităţii cuviosului Ioan cel Nou Hozevitul, pentru că… „orfan fiind de la o vârstă fragedă, Ioan, născut Ilie, intră în viaţa monahală la 20 de ani, imediat după terminarea Liceului „Dimitrie Cantemir” din Cernăuţi (!). Trei ani se află la Mănăstirea Neamţ, apoi Dumnezeu îi călăuzeşte paşii spre Ţara Sfântă, unde se stabileşte definitiv în mai multe mănăstiri de aici. Ultimii ani şi-i petrece la Hozeva „ajungând la o înaltă măsură de trăire duhovnicească”. Trece la cele veşnice în 1960 şi, după 20 de ani, Pronia Cerească face ca trupul său să fie descoperit întreg şi „nestricat”, adică sfânt. E canonizat cu numele de Sf. Ioan Iacob Hozevitul (de la Neamţ).
În continuare aflăm nenumărate informaţii inedite (desigur, pentru cititorii neavizaţi), precum şi reacţiile sufleteşti ale reporterului curios şi atent la vederea atâtor locuri sfinte. Aici, cu adevărat, „fiecare piatră-ţi aminteşte de trecut”, căci Ierusalimul, oraşul religiilor, abundă în Biserici, Mănăstiri, sinagogi, moschei, care „sunt mesajul universal al credinţei în Dumnezeu (aici găsim consemnată şi o butadă cum că „Tel-Avivul petrece, Haifa munceşte, iar Ierusalimul se roagă”)… Muntele Templului (locul unde Iisus a proorocit ucenicilor săi sfârşitul lumii, unde se descoperă începuturile vieţii veşnice), Muntele Măslinilor (e muntele pe care Iisus a plâns pentru distrugerea Ierusalimului (Luca 19, 41-44), Grădina Ghetsimani (locul unde Iisus a venit împreună cu ucenicii săi după Cina Cea de Taină, unde s-a scris cea mai neagră zi din istoria creştinismului, în vinerea seacă, ziua trădării Fiului Omului, locul unde au început patimile lui Iisus)…
Cutremurătoare sunt paginile care descriu popasurile lui Iisus de pe Drumul Crucii spre Golgota. Mântuitorul e transpirat, lovit, umilit, cu fruntea sângerândă… „N-am văzut niciodată atâta lume plângând”, notează reporterul, privind la mulţimea de oameni de diferite confesiuni religioase din Biserica Sf. Mormânt, a Răstignirii, a Învierii, a Luminii, a Păcii şi a Vieţii, în care se săvârşesc ultimele popasuri ale lui Iisus de pe Drumul Crucii. La Sfântul Mormânt, observă E. Condrei, „o doamnă din Ucraina plânge cu atâta of, încât ai zice că n-o să se mai oprească. Nu ştiu dacă sunt lacrimi de fericire sau de căinţă. Sau, poate, şi una şi alta”.
Vizitarea Drumului Crucii constituie, pe semne, punctul culminant al călătoriei prin Locurile Sfinte. O atestă şi încărcătura emoţională ce „o respiră” cele peste 130 de pagini ale cărţii, care le prilejuiesc şi cititorilor să participe împreună cu autoarea la pelerinajul respectiv, această minune dumnezeiască. Schimbările sufleteşti ce se produc la participanţii lui se răsfrâng într-un fel şi asupra stărilor sufleteşti ale cititorilor. Răsfoiţi-o pe îndelete şi neapărat vă veţi convinge de aceasta.
Grigore CRIGAN
P.S. Nu pot să nu mă opresc la două observaţii ale celor două autoare. Oltea I. Nistor, prin 1930 scria: ”N-am fost totuşi nevoiţi să străbatem prea multă cale, pentru a da de contrastul cel mai izbitor ce l-am întâlnit vreodată în viaţă. Din plin pustiu, ne trezim ca prin farmec în mijloc de oază, printre grădini de portocali, bananieri şi curmali”. Şi Elena Condrei, peste 70 de ani: „…Printr-un sistem de irigaţii perfect, se obţin două, trei recolte pe an… Între două pietre, dacă e loc, aduc pământ din altă parte şi plantează acolo o floare sau un copăcel”. Şi ca o şfichiuire dureroasă e remarca Elenei Condrei, care se referă nu numai la România: „Când văd aici atâta respect pentru pământ, nu pot să nu mă gândesc la dezastrul din ţară, terenurile lucrate primitiv de bătrânii satelor cu palmele bătătorite şi crăpate, sau lăsate pârloagă ani de zile”…
G. C.
Pelerinaje în Ţara lui Iisus