Au fost odată o fetiţă şi un băieţel care au copilărit într-un colţ al unui sat. Pe fetiţă o chema Olguţa, iar pe băieţel – Mihăiţă. Împreună au alergat pe coclauri după bondari şi fluturi, duminicile mergeau cu părinţii sau bunicii la biserică, iar când le-a venit vremea de şcoală – aceasta s-a întâmplat în 1950 – au mers amândoi în aceeaşi clasă. Fetiţa era zglobie şi trăia fericită lângă mamă-sa, tată-său murise în război. Iar băiatul, avându-i pe ambii părinţi în viaţă, creştea voinic între şase fraţi şi surori. Prin clasa a cincea, Mihăiţă a prins a o trage de cosiţe pe Olguţa. Fata fugea, iar el o prindea şi o gâdila că tare îi mai plăcea cum râde. În drum spre casă, îi ajuta să ducă trăistuţa cu cărţi. Aşa au terminat şapte clase. Maturizaţi înainte de vreme, căci erau ani grei, elevii acestei promoţii au rămas cu toţii să lucreze în colhoz.
Erau prea firavi, prea plăpânzi pentru normele ce li s-au dat. Câte un hectar de sfeclă şi patru hectare de păpuşoi. Primăvara răreau sfecla, vara o prăşeau de câteva ori, iar toamna, cu mâinile crăpate până la sânge, o strângeau, o curăţau şi o încărcau în căruţă. Cu păpuşoii, la fel. Toate lucrările le făceau singuri aceşti copii de 13-14 ani, căci părinţii aveau normele lor, pământuri erau multe şi trebuiau lucrate, trebuiau să ridice colhozul, cum li se spunea.
„Ai s-o iei pe aceea
pe care am să-ţi spun eu”
Printre aceste munci istovitoare, Olga şi Mihai îşi ţeseau firul de dragoste. Pe zi ce trecea, flăcăul simţea că o iubeşte tot mai mult pe fata cu care se jucase de când era mic. Sâmbăta şi duminica, venea şi o scotea la joc. De la o vorbă la alta, de la o îmbrăţişare la un sărut, într-o zi, Mihai i-a spus Olgăi că ar vrea să o aibă de nevastă. Erau atât de fericiţi unul lângă celălalt încât o lume întreagă ar fi râvnit la fericirea lor. Dar când a auzit mama lui că trebuie să se încuscrească cu o văduvă, i-a interzis fiului să se mai întâlnească cu frumoasa şi nevinovata fată:
– Ai s-o iei pe aceea pe care am să-ţi spun eu. Vreau să mă întâlnesc cu nişte cuscri bogaţi, dar nu cu nişte sărăntoci!
Însă, cum e o vorbă, mai degrabă opreşti apa unui râu decât valul de dragoste curată ce se revarsă din două inimi tinere, băiatul i-a spus mamei că e mai bine să moară decât să se însoare cu alta. Şi atunci au intervenit neamurile. Până la urmă, pe 9 noiembrie 1960, s-a făcut nunta, tinerii au păşit cu sufletele împăcate în viaţa de familie. Olgăi i s-a dat ca zestre casa tatălui său. Aveau acoperiş deasupra capului, dragoste şi înţelegere. Dar nu aveau nici masă, nici scaune… În loc de masă, au pus două lăzi una peste alta şi le-au acoperit cu o gazetă. Munceau amândoi la câmp şi trăiau în armonie. Îşi doreau copii şi bucurie.
Mihai pleacă la armată
A trecut un an şi ceva. Era miez de vară. Olga număra zilele care o apropiau de cel mai frumos moment din viaţa sa – naşterea primului copil. Într-o zi, bucuria s-a schimbat în tristeţe. Mihai a fost chemat la comisariatul militar unde i s-a comunicat că, în toamnă, va fi încorporat în armată şi că va sluji patru ani. Lacrimi şi iubire. Olga nu-şi putea imagina cum va creşte de una singură copilul. În iulie a dat Dumnezeu şi li s-a născut o fetiţă. Dar armata nu avea milă. Erau vremurile lui Hruşciov. De ziua nunţii, pe 9 noiembrie, când micuţa a împlinit trei luni, Mihai a plecat să satisfacă serviciul militar la Sevastopol. Iarna a găsit-o pe tânăra mamă fără lemne, fără pâine şi cu o datorie de 70 de ruble în colhoz pentru că nu a împlinit numărul de zile lucrătoare din cauza sarcinii. În bezna chinuitoare a nopţilor, când cuptorul era mai mult rece decât cald, sărmana femeie îşi dezmierda micuţa, o lipea de corpul ei ca să nu îngheţe şi aşa dormea cu ea până la ziuă. După ce o hrănea cu pâine de mazăre rumegată, o îmbodolea cu toate hainele din casă şi o lăsa dormind singurică. Iar ea pleca după lemne sau după o strachină de făină la mama, la socri. În astfel de zile grele şi lungi ca anii, tânăra soţie îşi scălda în lacrimi copilul, iar atunci când avea o clipă liberă se aşeza şi îi scria soţului câteva rânduri. Una din astfel de scrisori a ajuns la comandantul de unitate. Iar acela, la rândul lui, printr-un demers expediat sovietului sătesc a obligat autorităţile locale să o asigure pe Olga cu loc de muncă, lemne şi o tonă de cărbuni. Chiar în ziua când a sosit scrisoarea, femeia a fost asigurată cu lemne şi cărbuni, iar peste câteva zile – angajată ca educatoare la grădiniţă.
Patru zile de vis
în Sevastopol
Primăvara, după doi ani de serviciu militar, Mihai a venit în concediu pentru o lună şi jumătate, timp care a zburat foarte repede. Despărţirea a fost grea ca toate despărţirile pentru cei care se iubesc. Cu greu, a mai trecut un an. Mihai nu mai putea de dorul nevestei şi al fetiţei. Într-o scrisoare i-a scris:
– Olguța, ia-o pe Răica şi veniţi la Sevastopol pentru câteva zile.
Uşor de zis, greu de făcut. Ar fi zburat ca pasărea la dragul soţ, dar de unde să ia bani pentru drum? S-a dus la mama. Aceasta, când a auzit, şi-a făcut cruce şi a exclamat:
– Doamne fereşte! Cum să lepezi casa şi să te duci? Da’ nu-ţi dau niciun ban! Mai rabdă şi tu, că n-a mai rămas mult. Vine el peste un an acasă şi o să vă săturaţi unul de altul.
Dacă a văzut biata femeie că mama e departe de a o înţelege, a vândut nişte ouă, o găină, un curcan şi aşa a adunat banii necesari pentru drum. Până la Odesa a mers cu autocarul, iar de acolo – cu vaporul pe care l-a indicat Mihai în scrisoare. Drumul îi părea lung, parcă nu avea răbdare să ajungă mai repede. Nici nu bănuia ce surpriză o aştepta! Întreaga unitate a ieşit să o întâmpine pe Olga. Muzica cânta, iar Mihai, cu un buchet mare de flori, i-a strigat din mulţimea de marinari aliniaţi ca la paradă:
– Olguţa, bine ai venit!
S-a repezit la ea, i-a luat fetiţa din braţe şi a prezentat-o camarazilor. Cu acest prilej, marinarului i s-au dat patru zile de concediu şi o cameră la hotel. Au fost patru zile de vis care nu se uită până la moarte.
50 de ani sub
un acoperiş de pace
şi iubire
Cu dor şi aşteptare a trecut şi ultimul an de armată şi Mihai s-a întors acasă. Uniţi prin dragoste, tinerii soţi s-au pus pe muncit ca să doboare sărăcia. Au lucrat câţiva ani la ferma de vite. Erau fruntaşi în producţie. Primul obiect pe care şi l-au cumpărat în casă a fost o masă, au mai lucrat şi şi-au cumpărat un divan, apoi televizor şi tot aşa. Ca să câştige mai bine, au trecut amândoi să munceasă la tutun. Acasă creşteau animale şi păsări. Între timp, Dumnezeu le-a binecuvântat casa şi cu un băiat. Unde-i dragoste şi înţelegere Dumnezeu îţi dă spor în tot lucrul. Şi soţii atât cât au lucrat în colhoz au fost printre primii. Pentru rezultatele înregistrate s-au bucurat de bilete la sanatoriu, călătorii de neuitat în Ungaria, Ţările Baltice, Moscova, Sankt Petersburg. Copiii au crescut la fel de harnici şi pricepuţi ca părinţii. Când le-a venit vremea de căsătorie, le-au făcut nunţi frumoase şi bogate, iar după nuntă i-au ajutat să se căpătuiască.
Anii au zburat şi iată-i pe mătuşa Olga şi moş Mihai ajunşi la nunta lor de aur. Sunt fericiţi şi mulţumesc Domnului pentru crucea ce le-a dat-o. Am întrebat-o pe mătuşa Olga care e secretul unei căsnicii de durată. Ne-a răspuns:
– Femeia nu trebuie niciodată să-şi înşele bărbatul. Femeia e cheia în familie. Ea trebuie să ştie când să vorbească şi când să tacă. Nu le pot înţelege pe femeile care au şi bărbat, şi amant. Cu ce-i mai bun amantul decât bărbatul? Doar la cununie toate perechile îşi jură credinţă unul altuia. De ce uită aşa repede acest jurământ? Noi am fost întotdeauna împreună şi am lucrat amândoi şi acasă, şi la colhoz şi nu ne-am săturat unul de altul. Au fost şi furtuni, însă ori de câte ori ne-am certat, niciodată nu am adus vorba de divorţ. Urăm astfel de înţelegere tuturor cuplurilor, nepoţilor şi strănepoţilor. Şi poate nu-l vom supăra pe Dumnezeu dacă, după câte ne-a dat până acum, o să-l rugăm să ne mai îndeplinească o dorinţă – să murim în aceeaşi zi.