(* Fragment)
În luna mai a anului 2015 la Cernăuţi a fost înfiinţat Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, organizaţie cu statut de ONG, care a luat naştere din iniţiativa patriotică şi cu sprijinul material al avocatului Eugen Patraş, doctor în drept internaţional. Pentru manifestarea de inaugurare a instituţiei, care a avut loc la 10 mai 2015, conducerea Centrului a comandat două cărţi de popularizare despre patronul spiritual al Centrului, istoricul şi omul politic Eudoxiu Hurmuzaki. O carte a fost scrisă de către publicistul şi scriitorul cernăuţean Dumitru Covalciuc. Ea s-a întitulat: Eudoxiu Hurmuzachi, omul providenţial al Bucovinei, Editura „Misto”, Editura Centrului Cultural Român Eudoxiu Hurmuzachi, Cernăuţi, 2015, 135 p., iar cea de a doua, semnată de noi, se întitulează: Eudoxiu (Doxaki) Hurmuzaki (1812-1874), Cernăuţi, Editura Alexandru cel Bun, Editura DrukArt, 2015, 120 p. Lansarea ambelor cărţi a avut loc la Centrul „Eudoxiu Hurmuzachi”, unde prezentatorii au apreciat fiecare volum în parte.
Peste jumătate de an de la lansarea cărţilor, apare o prezentare a cărţii noastre în revista „Mesager bucovinean”, revistă de cultură pentru bucovinenii de pretutindeni (redactor-şef Ştefan Hostiuc). Materialul care a apărut în „Mesager bucovinean” (Anul XII [serie nouă], nr. 2 (46), 2015, p. 19-24) a fost semnat de către redactorul-şef Ştefan Hostiuc, care şi-a realizat, în sfârşit, visul său mai vechi de a încerca să nu lase piatră pe piatră din tot ceea ce am scris până acum, din momentul când au început să se tipărească cărţile noastre despre Hurmuzăkeşti. Apariţia articolului semnat de scriitorul Hostiuc n-a fost o surpriză. Mai erau şi alte motive, pentru care intenţiona să se răzbune criticul Hostiuc, pe care nu le vom discuta aici şi acum. Şi nici măcar nu merită să fie discutate! Când a apărut articolul semnat de Şt. Hostiuc, am considerat de datoria noastră morală şi profesională să răspundem la insultele şi calomniile aduse de fostul nostru prieten, tovarăş de studii, de lucru, de coabitare chiar într-un spaţiu locativ comun. Cu părere de rău, după acest atac la adresa noastră al lui Ştefan Hostiuc nu ne rămâne să-i respectăm decât scrisul în domeniul criticii literare şi experienţa lui de poet cu o plachetă de versuri publicată.
Măsura în care corespunde adevărului ceea ce a scris tov. Hostiuc în articolul său, se va vedea imediat, dacă se vor compara textul monografiei noastre cu cel al articolului plăsmuit de scriitorul pus pe răzbunare.
Încercăm să răspundem doar la câteva neadevăruri (invenţii, persiflări, inconsecvenţe) ticluite de scriitor referitor la textul nostru. Un răspuns mai amănunţit va fi publicat în revistele „Glasul Bucovinei” şi „Mesager bucovinean”.
Chiar de la bun început se vede aşa-zisa „exactitate”, „coerenţă” şi „punctualitate” a criticului, mai ales în domeniul istoriei, fiindcă atunci când vorbeşte de o carte, nici măcar n-o citează corect. Cum pot să apară două inexactităţi în unul şi acelaşi titlu, mai ales atunci, când pe parcursul întregului său articol autorul creează impresia că vorbeşte despre fineţuri savante pe care nu e în stare să le înţeleagă oricine?! (p. 19). În realitate, reiese că nici nu a ţinut cartea în mâini. Aria cunoştinţelor istorice ale scriitorului Hostiuc a lăsat pe dinafară unele teritorii de investigaţii necesare pentru critica „pertinentă” pe care i se pare că a realizat-o, declarând că cele „cinci tomuri ale lucrării Fragmente din Istoria Românilor (trei publicate, două rămase în manuscris)” (p. 19) sunt o realitate ca atare. Un enunţ trăsnet! Tocmai că aceasta este o afirmaţie de calibrul personajelor lui nea Iancu şi nu ceea ce se străduieşte să demonstreze scriitorul Ştefan Hostiuc, învârtind şi 
sucind frazele din textul nostru – chinuindu-le până la dureri de cap! Afirmaţia de mai sus a criticului este o aberaţie izvorâtă din ignoranţă. Ca să-i mai salvăm din onoare, presupunem că în mare grabă, înfierbântat de ispita răzbunării (nici până astăzi nu ştim pentru ce!), scriitorul Hostiuc a ignorat volumele IV şi V din Fragmente… din două motive: fie că sunt în germană şi nu s-a complicat să mai piardă timpul cu ele, fie că s-a bazat pe informaţiile istoricilor formaţi după ureche, crezând că numai primele trei volume traduse au fost publicate. Oare chiar să nu fi ştiut scriitorul Hostiuc că au fost publicate toate cinci volume din Fragmentele… lui Hurmuzaki?! Şi atunci cum te apuci să critici şi, pe de-asupra, să şi mai umbli cu aere că ai desfiinţat cartea?! Ar fi fost suficient să citească capitolul Istoricul Eudoxiu Hurmuzaki (p. 44-55 din monografia noastră) sau un alt capitol, Unele consideraţii cu privire la Fragmente din Istoria Românilor de Eudoxiu Hurmuzaki, unde la p. 78 din monografie ar fi găsit informaţii despre traducerea primului volum din Hurmuzaki de către Mihai Eminescu. Din materialele semnate de noi, care sunt citate în asterisc, ar fi spicuit informaţii mai bogate, în loc să procedeze lăutăreşte, aplicând şi verdicte pe de-asupra, care profanează realitatea. Oferim, aşadar, fostului nostru coleg cotele celorlalte volume – [vol. IV şi V – cota II 138695] – din Biblioteca Academiei Române, unde poate să le consulte.
Aproape toată pagina 20 din studiul menit să demoleze cartea despre personalitatea lui Eudoxiu Hurmuzaki este de fapt o încercare de eseu („aproape” eseu) cvasiliterar despre viaţa istoricului în diferite perioade ale activităţii sale, o înşiruire de fapte frumoase, înduioşătoare şi cu aer civilizator, care, de fapt, nu aduc nici o noutate, nici o informaţie nouă în raport cu textul din monografia noastră despre viaţa lui Eudoxiu Hurmuzaki, monografie care l-a deranjat atât de dureros pe scriitor. Îi recomandăm să cerceteze sumarul pe 20 de ani al „Glasului Bucovinei”, de asemenea îi propunem să consulte arhivele din Bucureşti, Braşov, Iaşi, Piatra Neamţ, Sibiu, Suceava, unde documentele Hurmuzăkeştilor pot fi cercetate, căci bănuim că arhiva din Cernăuţi o cunoaşte în profunzime (sic!). Demonizat de voluptatea răzbunării, autorul n-a sesizat aceste lucruri.
Aşa cum tocmai despre amicalitate nu mai poate fi vorba din partea scriitorului Hostiuc, fatidica mască a lui Brutus stăpânindu-i în totalitate simţurile, „discuţia amicală” pe care o anunţa în „filipica” lui „pledoarie” scrisă, în care mai promitea să ne mai sugereze nişte lacune imaginare (citeşte imagologice), „scăpările” dlui Hostiuc pe care le-a sesizat (mai bine spus: le-a simţit) nu vin din „insuficienta documentare preliminară” a noastră, cum spune cel cu degetul arătător întins în semn de acuzare, ci din suprasaturata răutate ascunsă a scriitorului Hostiuc.
La greşeli gramaticale mai bine să nu-ţi usuci capul cu scriitorul Hostiuc. Expresiile pe care le critică dânsul în textul nostru sunt corecte şi aşa cum sunt, dar uneori sunt plauzibile şi variantele indicate de critic. Mai bine corecta mai atent textul, ca să nu apară greşeli de tipar, ca la p. 19 din articolul cu critica. Sau în alte părţi, unde îngrijitor de text sau redactor este scriitorul Hostiuc. Lipsit de exigenţă faţă de sine, criticul nu acordă atenţie în revista pe care o redactează la ani (fixează data decesului Preşedintelui Dietei Bucovinei ca fiind 10 februarie 1864, în loc de 1874 – Ştefan Hostiuc, Dumitru Covalciuc: Eudoxiu Hurmuzachi, omul providenţial al Bucovinei, „Mesager bucovinean”, Anul XII, nr. 3 (47), 2015, p. 32); la nume (autorul paginilor, aşa-zise critice, de învăţătură, scrie Hohenwafrt, în loc de Carol Hohenwart (Karl Sigmund Graf von Hohenwart), personalitate nu orişicare, ci prim ministru al Austriei în perioada 7 februarie-25 noiembrie 1871 – p. 21 în monografia noastră) şi multe altele. Fiind extrem de „exigent”, scriitorul Hostiuc nu vede că şi în alte locuri, alţi autori, cu nume grele, ortografiază numele ministrului Bach, cu prenumele Alexandru Bach. (vezi „Analele Bucovinei”, Anul XXII, nr. 2/2015, p. 431). Ca să ne mai descreţim puţin frunţile, vom adăuga următoarele: noroc că scriitorul nu s-a poticnit la cea de a doua silabă din cuvântul Discursursurile de la p. 22, că de altfel s-ar fi prăpădit de râs chiar nea Iancu în persoană, fără să-şi mai distreze personajele. Ce să-i faci, aşa păţesc căutătorii de nod în papură!
Dacă şi în titlul micromonografiei scriitorul Hostiuc a găsit inadvertenţe, atunci ne întrebăm când mai greşeşte omul acesta şi dacă mai greşeşte el vreodată?! Oricum, alegerea titlului rămâne totuşi o prerogativă a autorului. De aceea, constatăm că scriitorul Hostiuc nu a citit nici chiar semnătura personală a lui Eudoxiu de sub fotografia istoricului de la p. 3 din monografie. Aceste lucruri demonstrează că nu a lecturat monografia, de altfel ar mai fi observat că fratele său Gheorghe îl numea în scrisori pe istoric cu numele Doxaki (p. 43 din monografia noastră). Dar, bineînţeles, Evdokie (p. 23), cum inventează criticul Hostiuc, aşa un prenume pentru Eudoxiu nu am întâlnit. Tot ce vorbeşte scriitorul Hostiuc despre familia Hurmuzaki, – bineînţeles cu un text modificat, savant şi plin de venin, ca în critica de faţă – dar absolut toată informaţia o veţi găsi în cărţile pe care le-am semnat. Cred că mai mult interes la lectură am fi avut fiecare dintre noi, cititorii, dacă ţineam în mâini o carte de critică literară sau de poezie, semnată de scriitorul Hostiuc. Aici dânsul ar fi avut posibilitatea să aleagă şi titlul cărţii, fără să se chinuiască să ne măsoare lungimea nasului nostru.
O altă găselniţă de criticat este casa Hurmuzaki din Cernăuţi. Problema aici este cu mult mai veche şi cunoscută de mai înainte. Multă lume ştie cum nu era de găsit planul Pitzelli al oraşului în arhivele cernăuţene. Cică s-ar fi pierdut din Arhivele Statului din Cernăuţi. Domnii arhivişti îmi spuneau personal că nu mai există. Mulţi stăruitori şi patrioţi până la ameţeală strigau şi vociferau pe la tribune diferite argumente pro şi contra, aşa exact cum se întâmpla într-un timp cu casa lui Aron Pumnul, pânã nu li s-a pus pe masã, ca dovadã, pictura lui Løwendal, datatã din epoca interbelicã, dupã care toatã lumea s-a liniştit.
Apoi a pornit campania împotriva casei Hurmuzaki. Toţi megaspecialiştii şi arhivarii sforăitori strigau şi negau locul dislocării ei probabile. Au apărut materiale în presă în susţinerea ideii lansate. Apoi s-au adus argumente, citându-se din informaţiile istoricilor de la începutul secolului al XX-lea şi de la cei din epoca interbelică. Şi iarăşi spiritele s-au potolit niţel.
Dar, după cum se zice, niciodată Paştele nu vine nevestit de Iude vânzătoare. Şi iată că s-a găsit persoana care să-i răzbune pe toţi cei ce doreau cu orice preţ să fie răzbunaţi. Aşadar, toată povestea s-a rezumat aici, în critica scriitorului Hostiuc. Şi el a lovit cu voluptate uitând, probabil, că şi dânsul a bătut un cui pentru recunoaşterea acestei case, ca fiind adevărata casă a Hurmuzăkeştilor, prin „celebrul discurs” rostit la 29 septembrie 2012, cu prilejul dezvelirii plăcii memoriale instalate pe anexa casei Hurmuzăkeştilor, printre cei prezenţi fiind personalităţi ale intelectualităţii din Cernăuţi. Şi apoi, de ce nu aminteşte criticul Hostiuc că şi în amintita monografie a domnului Covalciuc, la p. 35-36 se indică tot aceeaşi casă a boierului Hurmuzaki din Cernăuţi?! Motivele sunt două: fie că lectorul textului Ştefan Hostiuc n-a citit nici chiar textul care era obligat să-l citească, fie că nu este obiectiv şi consecvent.
O explicaţie care se impune: prea deasa utilizare a formulei „scriitorul Hostiuc” posibil că deranjează în text. Şi nici stilistic nu e la locul ei. Însă aşa îl recunoaştem noi, doar ca scriitor îl mai apreciem, de când şi-a scos masca. Cât priveşte toga de istoric – considerăm că e cam lungă pentru dumnealui şi nu-l prinde nici croiala. Toate le-a demonstrat din plin în materialul la care îi răspundem. Cu calificativele de prieten, coleg, om de bună credinţă – ne-am dumerit! Domn, însă, nicidecum nu poate fi considerat. Păcat!
Ilie Luceac,
doctor în istorie